Medicina creștină (II)

0
108

medicina 2Odată cu căderea omului, iubirea lui Dumnezeu se manifestă ca istorie a mântuirii acestuia.

Sănătatea deplină, perfectă a existat doar în Rai şi va mai exista după înviere în împărăţia Cerurilor. Protopărinţii au căzut, mintea a ieşit din inimă, homeostazia s-a tulburat, trupul a rămas marcat de durere şi degradare, sufletul suspină după Dumnezeu, predispoziţia spre boală s-a cuibărit în generaţii, iar bolile au apărut în oameni. Boli, foarte multe boli… boli ale naţiilor, boli individuale, boli ale comunităţii, boli care se transmit, boli care atacă singure. Bolile nu au putut fi eradicate până în prezent; ele generează suferinţă în bogat şi sărac, în copil şi vârstnic, în ostaş şi împărat, în cel curat şi în cel păcătos, în fecioară şi în desfrânată, în cel leneş şi în cel harnic, în rob şi în stăpân, în episcop şi în mirean.

În veacul de după căderea protopărinţilor, veacul efortului de mântuire a lumii, suferinţa are o valoare mai mare decât fericirea, cea lumească, trupească, efemeră, amăgitoare, idolatră.

Conştientizarea valorii suferinţei, chiar în focul trăirii acesteia, şi puterea asumării ei pentru răscumpărarea păcatelor proprii sau ale altora (cum a făcut cel dintâi, Hristos, apoi sfinţii Lui) este o harismă pe care o are virtual orice creştin cu darul Duhului Sfânt prin Taina Mirungerii şi împărtăşit cu Trupul şi Sângele Domnului. E taina Sfintei Cruci, prezentă în inima creştinului, cea care îl face pe acesta să sufere, nu trufaş, ci cu răbdarea celui ce presimte viaţa veacului viitor în suferinţa asumată cu credinţă şi smerenie.

“Iar Dumnezeul a tot harul, Care v-a chemat la slava Sa cea veşnică, întru Hristos lisus, El însuşi, după ce veţi suferi puţină vreme, vă va duce la desăvârşire, vă va întări, vă va împuternici, vă va face neclintiţi” (I Petru 5,10).

În asumarea şi răbdarea suferinţei ca purtare a crucii mântuirii sale, creştinul simte o bucurie care nu e din lumea aceasta. Dar mai e ceva foarte adânc în suferinţă. Suferinţa îl ajută pe om să-şi descopere sufletul. Apoi omul descoperă în conştiinţa sa că suferinţa lui îi aparţine, este a lui, e diferită de a celorlalţi, chiar dacă se produce în condiţii exterioare comune (boli, epidemii, cataclisme, războaie). Ea este particulară şi unică. Aceasta îl ajută pe suferind să conştientizeze calitatea sa de persoană, conştientizare rară, fiindcă persoana rămâne o taină până la descoperirea ei în Lumina împărăţiei. Descoperindu-se persoană, omul îşi descoperă adâncul sufletului, care este locul chipului lui Dumnezeu în om şi baza persoanei umane, locul comunicării omului cu Dumnezeu în duh şi adevăr. (D. Stăniloae)

Aşa poate suferinţa să-l ajute pe om să se găsească pe sine şi pe Dumnezeu; ea poate să se preschimbe în rană de dragoste pentru Dumnezeu şi, cu darul Acestuia, în cunoaşterea Lui. Neasumarea suferinţei prin hulă şi prin împietrire o poate amplifica pe pământ, sau chiar înveşnici în iad.

Nu trebuie să se înţeleagă faptul că Ortodoxia cultivă suferinţa. Atitudinea Bisericii Ortodoxe faţă de suferinţă este cea a Mântuitorului în grădina Ghetsimâni: „…Părinte, de voieşti, treacă de la Mine acest pahar. Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă.”(Luca 22, 42)

Boala, suferinţa şi moartea au fost mijloace ale pedagogiei divine aplicate omului pentru repetatele întoarceri la idolatrie.

Aplecarea spre cauzele spirituale ale bolii este o condiţie absolută a vindecării.

Cauzele spirituale ale bolilor pot fi descoperite eficient numai în Biserică, trupul tainic al lui Hristos, în Duhul Sfânt. Numai în Biserică omul îl are pe Hristos în el. îl are ca normă vie şi izvor al puterii de smulgere din păcat şi de însănătoşire.

Numai în Biserică avem Sfintele Taine restauratoare, care scot sufletul din tenebre şi-l luminează pentru a deveni apt să conlucreze la vindecarea trupului.

Moartea îl loveşte în final pe omul bolnav. Medicina atee se opreşte la poarta morţii. Nu trece mai departe, deoarece nu cunoaşte drumul şi în acelaşi timp este înfricoşată.

Medicina creştină concepe moartea ca o răscruce şi o probă de foc; dar şi o condiţie necesară învierii şi fericirii veşnice.

Să trăieşti în fiecare zi ca şi cum ai muri în fiecare noapte – spun Sfinţii Părinţi. în medicina atee gândul la moarte este depresie; în medicina creştină gândul la moarte este pedagog: grăbeşte pocăinţa, creşte frica de Dumnezeu şi curajul în faţa oamenilor şi a bolilor, iar moartea cuvioşilor este scumpă înaintea Domnului (Psalmul 115, 6)

Medicina atee crede că moartea înseamnă dispariţie. Medicina creştină crede că moartea este clipa despărţirii temporare a sufletului de trup, până la Parusie şi învierea de obşte, cu trupul transfigurat pentru viaţa veşnică în lumina neapusă a împărăţiei lui Dumnezeu sau pentru suferinţa veşnică în adâncul gheenei.

Medicina creştină trăieşte în acest adevăr: Hristos ne-a izbăvit de frica morţii.

Vindecarea, un act divino-uman şi eclesial, este reuşita unei conlucrări între:

• voinţa omului de a se vindeca;

• credinţa în Dumnezeu şi încrederea în vindecare;

• puterea tămăduitoare a Creatorului prin lisus Hristos şi Duhul Sfânt;

• Biserica – loc al comuniunii, unde se revarsă harul divin.

Hristos S-a întrupat din iubire pentru a vindeca neamul omenesc şi a-l mântui în vederea îndumnezeirii.

Pentru prima dată în creştinism, vindecarea primeşte un sens eshatologic, vizând mântuirea sufletului şi îndumnezeirea omului întreg. Pentru prima dată cuvântul vindecare, în accepţiune medicală, devine insuficient, limitat, fractura de însuşi sensul lui biologic. Din cei zece leproşi care L-au întâlnit pe lisus şi s-au curăţat, numai unul s-a mântuit, anume cel care a intrat într-o relaţie personală cu Hristos, întorcându-se şi mulţumindu-I.

Aproape am putea spune că vindecare cu adevărat nu există în lumea aceasta, căci în conceptul de medicină creştină vindecarea este mântuire, iar mântuirea se dă după moarte, chiar dacă sunt sfinţi care trăiesc încă din timpul vieţii pământene bucuria împărăţiei Cerurilor în inima lor.

Hristos a vindecat prin prezenţa Lui şi prin intervenţia Lui, prin cuvânt, prin atingere, prin punerea mâinilor, prin poruncă dată demonilor, prin rugăciune către Tatăl, prin folosirea materiei acestei lumi, rugat de cei din jur şi nerugat, adică din revărsarea iubirii Lui.

Scolasticii au scris că există vindecări miraculoase şi vindecări naturale.  Pentru medicina creştină toate vindecările sunt miraculoase, căci toate sunt de la Dumnezeu.

În creştinismul autentic firescul este miracol şi miracolul este firesc.

Pentru cei ce sunt pe drumul spre împărăţie, vindecările miraculoase sunt prilej de întărire a credinţei, iar pentru cei Ce au căzut sau sunt în afara Bisericii – prilej de ridicare sau convertire.

Biserica răsăriteană deţine revelaţia despre dubla ipostază a lui Dumnezeu: cea de creator al lumii din nimic şi cea de proniator, întruparea Fiului lui Dumnezeu fiind lucrarea cea mai vădită a Proniei.

Teologia ortodoxă numeşte Pronie sau Providenţă -conducerea lumii create prin intervenţia personală a Creatorului. Cu alte cuvinte, Dumnezeu nu a făcut lumea şi legile ei şi S-a retras din ea, lăsând să opereze doar legile, ci a rămas în lume prin grija Lui faţă de fiecare făptură şi mai ales faţă de om: „Nu se vând oare cinci vrăbii cu doi bani? şi nici una dintre ele nu este uitată în faţa lui Dumnezeu.

Ci şi perii capului vostru, toţi sunt număraţi. Nu vă temeţi; voi sunteţi mai de preţ decât multe vrăbii” (Luca 12,6-7)

„Iar de îmbrăcăminte de ce vă îngrijiţi? Luaţi seama la crinii câmpului cum cresc: nu se ostenesc, nici nu torc.

Şi vă spun vouă că nici Solomon, în toată mărirea lui, nu s-a îmbrăcat ca unul dintre aceştia.

Iar dacă iarba câmpului, care astăzi este şi mâine se aruncă în cuptor, Dumnezeu astfel o îmbracă, oare nu cu mult mai mult pe voi, puţin credincioşilor?” (Matei 6,28-30)

Proniatoarea pedagogie divină trebuie să mântuiască lumea în condiţiile pe care omul le-a impus prin păcat.

Principala condiţie a însănătoşirii trupului şi a sufletului este încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare din noi.

Atitudinea bolnavului faţă de boală este importantă. Cine vede în boală numai o dimensiune biologică vulnerabilă seamănă cu cei despre care se spune că sunt numai trup, iar Duhul lui Dumnezeu nu se odihneşte asupra lor. Sfinţii Părinţi văd în boală taina crucii: asumare, nădejde, răbdare, credinţă în mântuire. Ei spun că boala este mai mare decât nevoinţa pustnicilor. Asumarea suferinţei, adică necârtirea face ca Hristos să urce pe cruce alături de noi şi să devină purtătorul bolilor noastre.

”Conceptul de medicina creştină”, Dr. Pavel Chirilă

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here