Meditaţii în Săptămâna Mare

0
186

cruce51_1_Participarea divină la existenţa umană deschide calea participării omului la viaţa lui Dumnezeu. Dacă telos-ul sau punctul final al existenţei noastre nu ar fi o totală împărtăşire din viaţa trinitară – dacă am fi chemaţi, de pildă, la simpla “caramaderie” cu Dumnezeu prin justificare sau chiar la bucuria veşnică a “vederii fericite” – atunci ar fi fost teoretic posibil ca Dumnezeu să ne mântuiască fără să apeleze la o întrupare reală care presupunea că Logosul Dumnezeiesc şi veşnic să accepte moartea în umanitatea Sa asumată. Participarea ontologică deplină a lui Dumnezeu la viaţa omenească este necesară dacă persoanele umane vor participa în acelaşi grad la viaţa Dumnezeiască.

Crucea lui Hristos înseamnă, în cele din urmă, eliberare: de frică, de păcat, de moarte şi de stricăciune

Dar, aşa cum arată experienţa noastră, fiecare din acestea rămâne o realitate a vieţii cotidiene, pentru creştini ca şi pentru necredincioşi. Puterea eliberatoare a Răstignirii stă în izbânda sa “finală” asupra acestor experienţe atât de sugestiv descrise în tabloul eshatologic al ultimului capitol din Apocalipsa. Potrivit acestei viziuni, odihnindu-Se în mijlocul poporului Său, Dumnezeu “va şterge orice lacrimă din ochii lor şi moarte nu va mai fi…”

sfantul-epitafCu toate acestea, moartea Fiului lui Dumnezeu în cadrul istoriei omeneşti are ca efect o transformare eliberatoare a vieţii umane deja în orizontul acestei istorii. Această “libertate existenţială” – o libertate ” în Duh” – ne dă posibilitatea să răspundem harului dumnezeiesc mântuitor cu credinţa, ascultare şi dragoste. Această libertate se constituie deci ca temelie indispensabilă a sfinţirii noastre şi a vieţii morale creştine în totalitatea sa.

5185_p17mlqfsmrua78n1gjd107h1m9fa

Ca şi mântuirea, sfinţirea este un proces ce are la bază sinergia sau cooperarea divino-umană

Şi în acest caz, iniţiativa îi aparţine în întregime lui Dumnezeu. Duhul este cel care transmite adevărul, care aduce daruri şi umple inimile noastre cu dragostea Tatălui, toate înlăuntrul trupului lui Hristos.

Duhul este Cel Care stârneşte credinţa, dăruieşte harul şi inspiră virtuţile care iau forma “faptelor iubirii”

Totuşi, fără receptivitatea noastră activă, lucrarea Sa ar fi inutilă.  Iniţiativa divină trebuie să întâlnească răspunsul nostru moral pentru ca lucrarea sfinţeniei să-şi implinească scopul său.  Aceasta este de fapt – îndumnezeirea.

646x404

În experienţa comună a Trupului lui Hristos, “îndumnezeirea” este rodul unei căutări lăuntrice neobosite, care începe în prezent şi se împlineşte în viaţa Sfinţilor, în Împărăţia lui Dumnezeu

Forţa călăuzitoare din spatele acestui pelerinaj este dragostea după Dumnezeu, dorinţa continuă de a-L cunoaşte pe Dumnezeu şi de a ne odihni veşnic în comuniunea fericită cu El.

O rugaciune ortodoxă concentrează această iubire asupra persoanei Fiului dumnezeiesc :  “O, Paştile cele mari şi Preasfinţite (…), dă-ne nouă să ne împărtăşim din Tine mai cu adevărat, în ziua cea neînserată a Împărăţiei Tale.”

Iubirea ce motivează pelerinajul spre îndumnezeire este în cele din urmă dorul după participarea la viaţa Sfintei Treimi.  Această iubire , mai intensă decât oricare alta, ne ajută să acceptăm calea anevoioasă a purificării spre sfinţire ce duce la iluminare şi transfigurare (un nou Tabor). El este, de asemenea, motivaţia ce stă la baza vieţii morale creştine. Comportamentul etic nu este niciodată un scop în sine.

Singura sa justificare reală şi finală o găsim în anevoiosul, dar binecuvântatul pelerinaj care duce la comuniunea veşnică cu Dumnezeul iubirii.

sfatulparintilor.ro-saptamana-mare-430x258

Articol editat de Jurnal Spiritual

V-ar putea interesa şi următoarele articole