Mesajele ierarhilor români cu prilejul Sărbătorii Nașterii Domnului 2014 (IV)

0
84

IPSIPS Irineu, Arhiepiscop al Craiovei și Mitropolit al Olteniei – „Crăciunul – taina milostivirii și a smereniei ”

Fiul lui Dumnezeu Se zămisleşte şi Se naşte ca Om din Preasfânta Fecioară Maria, din interiorul naturii umane, deoarece Dumnezeu a dorit să înnoiască lumea din interiorul ei, cu acordul şi cu participarea deplină a omului la mântuirea sa. Naşterea Lui are loc numai după ce zămislirea s-a făcut de la Duhul Sfânt şi cu acceptarea Preacuratei Fecioare Maria, din credinţă şi smerenie. Prin cuvântul „astăzi“, din frumoasele cântări ale slujbei de la acest mare praznic: „Astăzi Fecioara naşte pe Stăpânul înlăuntrul peşterii, astăzi Betleemul primeşte pe Cel Ce locuieşte din veac cu Tatăl, astăzi îngerii pe Pruncul născut după cuviinţă Îl slăvesc“, Biserica ne introduce în miezul acestei sărbători. Toate descrierile sărbătorii sunt la timpul prezent, toate au loc astăzi, toate se petrec în prezent. Betleemul nu este departe, iar evenimentul nu este o istorie străveche de care ne aducem acum aminte. Deci, astăzi, la Naşterea Domnului, cerul se uneşte cu pământul, iar îngerii se bucură cu păstorii pentru a ne descoperi taina mântuirii lumii. Şi Sfânta Liturghie, în aceste zile binecuvântate de praznic, săvârşită de păstorii duhovniceşti ai turmei cuvântătoare, se uneşte cu Liturghia cerească săvârşită necontenit de către îngeri în ceruri. Prin urmare, unirea cerului cu pământul se face astăzi pentru că Fecioara Îi oferă Fiului Tatălui trup din trupul său, iar pământul Îi dăruieşte lui Dumnezeu o Fecioară şi o peşteră în care să Se nască. Această peşteră devine ea însăşi un cer, iar Fecioara devine scaun de heruvimi.

Sărbătoarea Naşterii Domnului, cum constatăm, ne introduce încă din momentul Betleemului în taina ascultării faţă de Dumnezeu, a hotărârii de a urma pe Mântuitorul Hristos şi de a lucra după cuvântul Lui. Preacurata Fecioară Maria este cea dintâi care ne arată ascultarea faţă de Tatăl Ceresc, care, dintr-un cuvânt al îngerului lui Dumnezeu, a împlinit cel mai mare lucru pentru mântuirea noastră, Naşterea Fiului lui Dumnezeu. Evident, ascultarea nu este un simplu „a auzi“ superficial, ci este „ascultarea“ alcătuită din atenţia, din primirea şi din disponibilitatea inimii faţă de Dumnezeu. Însăşi Preacurata Fecioară Maria este atentă la poruncile lui Dumnezeu, Îl ascultă şi se pregăteşte în tot timpul vieţii sale pentru a deveni Maică a Fiului lui Dumnezeu, este atentă la realitatea concretă şi nu se opreşte la suprafaţă, ci merge în profunzime, pentru a percepe semnificaţia cuvântului divin. Pentru Maica Domnului cuvintele îngerului „la Dumnezeu nimic nu este cu neputinţă“ (Luca 1, 37) au o valoare reală şi nu suportă amânare şi interpretare. Acest lucru trebuie, fireşte, să se petreacă şi în viaţa noastră: ascultarea lui Dumnezeu care ne vorbeşte şi ascultarea realităţii zilnice, atenţia la faptele noastre pentru că Domnul este la uşa vieţii noastre şi bate în moduri diferite, pune semne pe cărarea vieţii noastre şi ne dă capacitatea de a le vedea, a le înţelege şi a le urma.

IPS Laurențiu, Mitropolitul Ardealului – „Taina Întrupării Domnului și taina familiei creștine”

Venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu nu este pentru noi creştinii doar o importantă filă de istorie, pe care acum o comemorăm încercând sentimente de bucurie, ci ea este o actualizare tainică a acestui eveniment deosebit al vieţii lui Hristos, de trăirea căruia ne împărtăşim real atunci când intrăm şi şedem cu El la Cina Euharistică a Sfintei Liturghii. Aceasta este perspectiva din care toţi Părinţii Bisericii au vorbit despre Întruparea Fiului lui Dumnezeu, încercând prin analogii să redea adâncimea tainei praznicului Naşterii Domnului, folosind expresii care înfăţişează, prin contrast, necuprinsul cu mintea omenească al lucrării lui Dumnezeu în întreaga iconomie a întrupării. „Taină străină şi neobişnuită văd, Cer fiind peştera, scaun de heruvimi Fecioara, ieslea sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl slăvim!“, cântăm cu bucurie în aceste zile împreună cu Sfântul Cosma Melodul. Toate cântările Bisericii ne îndeamnă „să ne curăţim simţirile“ şi să ne întoarcem ochii minţii către Pruncul Cel născut în Betleemul Iudeii pentru a vedea că, prin venirea Sa în lume, Hristos le arată pe toate a fi taine şi că tot ce avem sunt daruri ale Sale, care au menirea de a fi întoarse îmbogăţite Ziditorului.

Taina Întrupării, prin Familia Sfântă, sfinţeşte şi temeiniceşte taina familiei creştine, prin modelul desăvârşit al membrilor ei, părinţi şi copii. Copiii sunt taina vieţii noastre, sunt modul în care Dumnezeu Îşi arată iubirea Sa nemărginită în familiile noastre, sunt darul ceresc ce sfinţeşte viaţa şi casele noastre. Ei sunt proba de foc a iubirii noastre. Fără copii, iubirea noastră de părinţi rămâne egoistă şi fără nicio împlinire.

Aceste făpturi gingaşe, create după chipul lui Dumnezeu şi trimise în dar familiilor noastre, copiii au nevoie mai întâi de mame primitoare şi iubitoare, care îşi doresc copii şi se dăruiesc acestora şi familiei cu preţul vieţii lor, după modelul deplin al dăruirii Fecioarei Maria: „Iată roaba Domnului. Fie mie după cuvântul tău!“ (Luca 1, 38). Copiii rânduiţi de Dumnezeu au nevoie şi de taţi plini de credinţă, înţelepciune şi devotament, pentru a ocroti familia întreagă şi a se îngriji de creşterea şi educaţia lor.

Taina Crăciunului, cu bucuria ei cerească, se poate împlini şi repeta şi în familiile noastre. Mereu putem să Îl avem pe Hristos Prunc în casele noastre. Mereu putem ajunge mame devotate şi părinţi plini de iubire jertfelnică. Darul lui Dumnezeu, al unei noi vieţi dăruite familiei şi lumii, în acelaşi timp, este un dar nepreţuit. Acolo unde vine darul lui Dumnezeu viaţa omului se transformă în rai. „Peştera“ casei noastre se face cer. În „staulul“ nostru sărăcăcios vor veni „magii“ cu daruri. „Irod cel crud“, vrăjmaşul lumii acesteia, nu va putea să ne omoare odorul ceresc. Atât doar se cere de la noi: să nu refuzăm şi să nu lepădăm darurile lui Dumnezeu.

IPS Pimen, Arhiepiscop al Sucevei și Rădăuților – „Să ne străduim a trăi în lumina credinței și a învățăturii creștine”

Astăzi, în peştera din Betleem, Preasfânta Fecioară Maria naşte cu trup pe Cel născut din Dumnezeu-Tatăl mai înainte de toţi vecii.

Această Sfântă Taină a mântuirii noastre se descoperă într-un cadru de o măreţie dumnezeiască, dar în acelaşi timp, şi într-un chip smerit; Fiul lui Dumnezeu întrupat Se naşte în cel mai sărăcăcios locaş, într-o peşteră care servea ca adăpost pentru animale, unde este culcat în ieslea animalelor. Măreţia tabloului Naşterii Domnului este dată de bolta cerului luminată în miezul nopţii de „slava Domnului“ (Luca 2, 9), de „mulţime de oaste cerească lăudând şi zicând: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire“ (Luca 2, 13-14). Păstorii uimiţi şi înfricoşaţi de cele văzute, îmbărbătaţi de îngerul Domnului, au mers la peşteră, au intrat şi au văzut pe Prunc culcat în iesle şi vegheat de Maria şi de Iosif. Închinându-se Pruncului, au mers şi au vestit cuvântul grăit lor de înger despre acest „Copil“ (Luca 2, 15-17), Hristos Domnul, Mântuitorul lumii.

Fiinţele necuvântătoare aflate în peşteră au slujit şi ele pe Cel culcat în iesle, suflând cu nările lor căldura trebuitoare unui prunc născut într-o peşteră plină de frig. Această slujire a animalelor este menţionată în colindele de Crăciun cântate de copii şi şcolari la ferestrele caselor bunilor noştri creştini.

Trăirea şi mărturisirea credinţei creştine este împletită cu necazurile, cu suferinţa şi încununată cu mucenicia. Acest adevăr ne-a fost spus de Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos: „În lume necazuri veţi avea“ (Ioan 6, 33; 15, 20). Sfântul Apostol Pavel spune limpede: „Vouă vi s-a dăruit pentru Hristos nu numai să credeţi în El, ci să şi pătimiţi pentru El“ (Filipeni 1, 29); „Prin multe suferinţe trebuie să intrăm în Împărăţia lui Dumnezeu“ (Faptele Apostolilor 14, 22). Frumuseţea învăţăturii şi trăirii creştine se oglindeşte în legile sale morale şi, nu în ultimul rând, în operele  de cultură şi artă care constituie patrimoniul naţional al poporului, al ţării. De aceea, predarea religiei în şcoală are menirea, între altele, să ajute pe elev, viitorul cetăţean de seamă al ţării, să înţeleagă şi să preţuiască operele de cultură şi artă create sub inspiraţia credinţei creştine, să înţeleagă faptul că rădăcinile culturii şi ale civilizaţiei europene sunt cele ale religiei creştine. Astăzi, mai mult ca oricând, avem îndatorirea sfântă să mărturisim credinţa noastră creştină prin cuvânt şi faptă, îndeosebi prin pilda vieţii noastre de creştini, iertând şi binecuvântând pe cei ce ne greşesc sau ne urăsc. În trăirea vieţii noastre cu îndestulare din cele pământeşti să nu uităm de „fraţii prea mici“ ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ajutându-i în lipsurile şi necazurile lor. Să ne păstrăm dreapta credinţă în care ne-am născut, propovăduită nouă de Sfântul Apostol Andrei.

PS Corneliu, Episcopul Hușilor – „Taina întrupării Domnului, pregustarea timpului veșnic”

Taina întrupării Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hris­tos, întâmplată în oraşul Bet­leem din Iudeea, ne-a a­du­nat pe toţi în sfintele biserici pentru a descoperi puterea dra­gostei Lui faţă de tot omul care-L caută şi doreşte să-I urmeze Lui.

Sărbătoarea sfântă pentru care timp de 40 de zile ne-am pregătit spre a o întâmpina cu sufletele şi inimile curăţite prin pocăinţă şi dorinţă de înnoire a vieţii ne reaşează înaintea noastră frumuseţea nepieritoare a colindelor, strălucirea stelei ca­re luminează noaptea necu­noştinţei, glasul îngerilor care aduc lumii întregi bucuria cea mare şi nepieritoare, că un Mântuitor S-a dăruit nouă pentru salvarea şi ridicarea noastră.

Astăzi, zidul cel despărţitor cade, sabia de foc se depărtea­ză, heruvimul nu mai păzeşte po­mul vieţii, iar noi ne împăr­tăşim din dulceaţa raiului, de la care ne-am depărtat prin neascultare.

Chipul (icoana) cel veşnic al Tatălui, pecetea veşniciei Lui, Iisus Domnul şi Mântuitorul primeşte a se face Prunc născut din Fecioara Maria care n-a cu­noscut nuntă, a rămas ce era, Dumnezeu adevărat, şi a devenit ce nu era, în timp om fă­cân­du-se din iubire de oameni.

Cetatea Betleemului devine părtaşă la taina începutului pregustării timpului veşnic, cerurile se deschid, Dumnezeu coboară pe pământ să-l ridice pe om şi să-i dea sens vieţii. Cel nevăzut se face văzut în braţele Fecioarei cu chipul plin de lumină, deschide ochii sufletului celor care înaintea Lui îngenunchiază aducându-i darurile lor, credinţa, ascultarea, dra­gos­tea şi îndelunga răbdare. As­tăzi, cuvintele şi doririle pro­rocilor se împlinesc, Dum­ne­zeu este cu noi şi ne dă­ruieşte puterea credinţei care mută munţii din loc(Matei 21, 21).

Nu toată omenirea a înţeles taina ce astăzi s-a descoperit. Gândul înşelător de a stăpâni prin abuz, dorinţa de a rămâne veşnici pe pământ au făcut ca u­nii să răspundă la glasul che­mării Domnului cu indiferenţă, respingere şi violenţă. Prezenţa Domnului şi Mântuitorului nos­tru a deranjat pe cei de a­tunci, mai marii timpului care căutau să scape de El. Paginile istoriei sângeroase a uciderii pruncilor din Betleem dau măr­turie de refuzul şi răspunsul omului căzut la chemarea cerului.

O altă ţară străină a trebuit să-i ofere ospitalitatea şi găz­duirea: „El a coborât în mijlocul poporului Său, dar ei nu L-au primit“ (Ioan 1,11).

Prezenţa Lui deranja, do­reau ca El să fie departe de ei, preferau cele înşelătoare în lo­cul celor adevărate, cele vre­mel­nice şi trecătoare în locul celor veşnice, minciuna şi ipo­cri­zia în locul adevărului şi a iubirii.

Această stare tensionată va fi mereu prezentă în viaţa Mân­tuitorului nostru, din nefericire, de atunci până în zilele noastre, lucrurile se perpetu­ea­ză mereu, pentru că cele rele au întâie­ta­tea celor bune, cele vremelnice sunt prezente, iar cele veşnice de multe ori neglijate.

Cultura morţii, minciuna, neadevărul, laşitatea, necre­din­ţa sunt lucruri pe care le în­tâl­nim zilnic. Prezenţa Mântui­torului Hristos în această lume, Biserica Lui, preoţii, cre­dincioşii mărturisitori au în­ceput să deranjeze.

Lupta împotriva lor este extrem de evidentă, se caută prilej de denigrare, se urmă­reşte anihilarea sufletului prin tot ceea ce este distrugător şi în­şelător.

Asistăm cu durere şi compasiune la promovarea şi susţi­nerea răului sub toate formele, consecinţele înstrăinării de Dumnezeu şi veşnicie vor fi dramatice. Educaţia creştină supără, creează repulsie, se preferă şi se cultivă ura, profitul şi distrugerea vieţii. Naşterea Dom­nului este începutul timpului veşnic care ne trezeşte la adevărata viaţă specifică creş­ti­nilor mărturisitori şi trăitori ai dreptei credinţe.

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here