Minciuna nu odihnește

0
145

odihna– Părinte, când cineva şi-a făurit lumea lui proprie, deoarece crede în gândul său, poate fi ajutat de rugăciunile celorlalţi?

– Ce nevoie crezi oare că mai are să fie ajutat, dacă el şi-a făcut lumea sa proprie?… Este lucru mic să-şi facă cineva o întreagă lume proprie?… Ascultă, dacă cineva îşi face propria lui lume prin gândul său, crezi că el are vreo odihnă, crezi că simte vreo bucurie? Minciuni. Minciuna nu-l odihneşte pe om. Să spunem că cineva este nevoit să spună o minciună, ca să scape pe altcineva. Îl poate scăpa chiar şi de la moarte, dar minciuna ce a spus-o nu încetează a fi o jumătate de păcat. Sau cineva spune o dată o minciună cu gând bun, ca să ajute o situaţie şi să nu se pricinuiască sminteală. De pildă vine la mănăstire pe ascuns un cunoscut ca să-şi spună o problemă a familiei sale, ca să se uşureze. Vine după aceea, să presupunem, fratele lui şi te întreabă: “A trecut pe aici cutare?”. Dacă-i spui “a trecut”, se va crea o întreagă istorie, pentru că celălalt se compromite. Atunci spui: “nu ştiu”. Pentru că dacă spui “a venit” se poate să meargă chiar să-l şi bată. Aceasta este altceva. Însă trebuie să ia aminte oricine, pentru că dacă se întâmplă trei-patru de astfel de împrejurări, încet-încet poate merge şi mai departe. Să se obişnuiască să folosească minciuna fără motiv şi să dobândească o conştiinţă greşită. Să ajungă să spună basme întregi fără să-l mustre deloc conştiinţa. Iar după aceea, aceasta se face o ştiinţă.

Ei, şi cum mai potrivesc unii minciunile dacă exersează! O, pot plăsmui şi un întreg basm ca să te convingă! La Colibă a venit odată un cunoscut de-al meu; era acolo şi un grup, compatrioţii unui copil pe care îl ajutasem. Sărmanul acesta, deşi era isteţ la minte, copil bun, era leneş; nu voia să lucreze. Se învăţase să umble. Patru ani am încercat să-l aduc pe cale. Atunci le-am spus compatrioţilor lui: “Îngrijiţi-vă să aflaţi ceva de lucru pentru acest copil. Eu am încercat şi cu alte prilejuri să-l ajut. L-am trimis şi în Kastoria, la nişte cunoscuţi, să înveţe meseria de blănar, dar a plecat. Este tânăr şi este păcat să-şi piardă vremea aşa. Are numai mamă, tatăl lui a murit”. Atunci acel cunoscut al meu a început să spună celorlalţi: “Da, ne-am îngrijit împreună cu părintele Paisie ca acest copil să meargă acolo şi să înveţe de la blănar. Şi după aceea, după ce a plecat de acolo, câţi bani nu a dat pe telegramele ce le trimitea la patronii lui, ca să nu se neliniştească! Dar nu-i nimic; astea nu se discută. I-am spus atunci şi Părintelui că nu se va îndrepta copilul!”. “Ce spune acesta?”, m-am gândit. Dar nu am vrut să spun nimic, ca să nu-l jignesc. Deşi auzise pentru prima oară cele discutate, a plăsmuit un întreg basm, că ne-am îngrijit împreună de copilul acela, că am aflat soluţia să meargă să înveţe meseria de blănar! Felul în care le-a spus m-a pus şi pe mine pe gânduri.

– Le-a spus înaintea Sfinţiei Voastre?

– Da, înaintea mea le-a spus. Erau şi ceilalţi.

– Ce a înţeles?

– Ce să înţeleagă? În clipa aceea simţea o satisfacţie egoistă, dar după aceea se chinuia. Crezi că avea pace înlăuntrul lui?

– Atunci când un om spune un fapt puţin umflat…

– Da, cu puţin sos!

– Din slava deşartă o face?

– Ei, dar din ce altceva crezi? Din slava deşartă şi din egoism le spune.

– Ce va putea ajuta pe un astfel de om ca să-şi îndrepte neputinţa aceasta?

– Să înceteze de a mai spune minciuni. Trebuie să ştie că minciuna, chiar şi atunci când are circumstanţe atenuante, nu încetează să fie o jumătate de păcat.

– Părinte, se poate că cineva să ne dea ceva ca să ne iconomisească, iar noi să credem că ne-a dat-o pentru că o merităm?

– Ascultă. Dacă-ţi spun: “Tu, soră, vei putea ajunge la măsurile Sfintei tale patroane!”, poate să zâmbeşti puţin, dar înlăuntrul tău nu vei avea odihnă. Minciuna nu odihneşte, pentru că nu are harul lui Dumnezeu. Iar nedreptul care nedreptăţeşte şi spune: “Acesta este al meu”, nu are odihnă. Iată, turcii din Constantinopol, deşi au trecut atâţia ani de la Cădere, atunci când îi văd pe greci că merg acolo simt că au un lucru răpit şi îi privesc ca şi cum ar fi venit proprietarul. Şi sunt turci şi au trecut atâţia ani.

”Nevoința duhovnicească”, Cuviosul Paisie Aghioritul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here