„Pe de altă parte, şi energia minţii, «care constă în gânduri şi imagini inteligibile», este numită tot «minte». Adresându-se Corintenilor, Sfântul Apostol Pavel spunea: Că, dacă mă rog într-o limbă străină, duhul meu se roagă, dar mintea mea e neroditoare. Atunci, ce-am să fac? Mă voi ruga cu duhul, dar mă voi ruga şi cu mintea; voi cânta cu duhul, dar voi cânta şi cu mintea (I Corinteni 14-15). în acest text, «duhul» este darul limbilor, în timp ce «mintea» este raţiunea; deci, mintea este identificată cu raţiunea sau cugetarea”.
Raţiunea, acest reflex al frumuseţii divine a Firii inteligibile, constituie forţa conducătoare.
Raţiunea e cel mai măreţ atribut al omului. Raţiunea omului, în scrierile Sfinţilor Părinţi, e socotită când ca teorie, contemplare şi acţiune; când ca înţelepciune şi un element simplu analog lui Dumnezeu; când ca un simţ viu ceresc; când ca nemuritoare şi în stare de veghe continuă. Raţiunea este oglinda oglinzii, adică ea reflectă, într-un fel, Firea Divină. Raţiunea înfrumuseţează şi înnobilează toate elementele fiinţei umane. Substanţa trupului nostru nu capătă stabilitate şi linişte decât dacă e dirijată de raţiune. Nu numai că raţiunea pune ordine în substanţa trupului şi în suflet, dar ea caută neobosit adevărul şi conduce la Adevărul Suprem.
La rândul său, şi Cuviosul Nichita Stithatul vorbeşte despre latura „raţională” şi cea „pătimitoare” a sufletului: „Latura raţională a lui, fiind după chipul Ziditorului, nu poate fi ţinută, văzută şi hotărnicită de simţuri, fiind în afara şi înlăuntrul lor”. Credem că aici Cuviosul se referă la minte. Este însă necesar să subliniem faptul că mintea se află în relaţie cu Dumnezeu, împărtăşindu-se de energiile dumnezeieşti. Dumnezeu Se revelează minţii, în timp ce raţiunea, ca energie (lucrare n. n.), formulează şi exprimă experienţele minţii. Pe de altă parte, „latura pătimitoare a sufletului se amestecă cu simţurile, fiind supusă patimilor şi plăcerilor”.
Sfântul Maxim Mărturisitorul, numeste „minte” atât raţiunea cât şi inima.
Inima, care este centrul fiinţei noastre şi prin intermediul căreia dobândim cunoştinţa despre Dumnezeu, ne înfăţişează caracteristicile ei distincte. „Mintea curată vede lucrurile drepte; raţiunea exercitată aduce cele văzute sub privire”. Întrucât mintea (inima) este aceea care vede limpede lucrurile, ea trebuie purificată, raţiunea fiind aceea care formulează şi exprimă cele văzute. Astfel, putem afirma că pentru a fi un Părinte al Bisericii, nu este nevoie numai de o minte limpede, ci şi de o exprimare pe măsură – adică de un discurs îngrijit, cu scopul de a expune aceste realităţi suprafireşti, atât cât îi este omului cu putinţă”.
Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău
Jurnal Spiritual
