Corectarea minţii și ispita osândirii

0
144
În Filocalia sunt numite trei mişcări ale minţii:

minteaMintea se mişcă împotriva firii.

Mintea se mişcă în acord cu firea.

Mintea se mişcă mai presus de fire.

Mintea împotriva firii este un semnal nevrotic. Corectând mişcările greşite, sub-fireşti, ale minţii, preîntâmpini sau rezolvi focare nevrotice şi boli ale egoului. Ce înseamnă „mintea împotriva firii”? Cum se manifestă şi care-i indiciul de a cunoaşte această mişcare greşită/bolnavă a minţii? Indiciul grav este tendinţa de a osândi. Există trepte de gravitate.

Un prim semnal de alarmă este tendinţa de a învinui pe altii pentru un eşec personal.

A învinui impulsiv, agresiv, prin vehemente verbale sau fizice. Pe cine învinuieşte omul sub-firesc în impas major?

Unul învinuieşte Soarta. Altul dă vina pe un semen. Altul se învinuieşte pe sine. Toţi trei se înşală şi sunt expuşi nevrozei, sau sunt victime ale ei.

Fabulă pe marginea prăpastiei

Preluăm din Esop fabula Călătorul si Soarta.

Un călător făcea un drum lung şi, când l-a doborât osteneala, s-a lăsat lângă un puţ şi a adormit. Cum era gata să cadă în puţ. Soarta s-a apropiat de el, l-a trezit din somn, spunând: „Prietene, dacă ai fi căzut înăuntru, m-ai fi învinuit pe mine, nu nesocotinţa ta.”

Tot astfel mulţi oameni, nenorocindu-se din pricina lor, aruncă vina pe zei.

Ȋn gropile Bucureştiului

minteaaaaCa şi călătorul lui Esop, călătorul de astăzi, căzând în gropile de pe şoselele bucureştene, are tendinţa să învinuiască vehement în trei direcţii, potrivit pulsiunilor sale: întâi înjură pe Primar; apoi înjură Soarta şi, vai!, chiar pe unii sfinţi protectori ai drumurilor. În fine, dacă este mai defetist şi deprimat, se blamează pe sine. Iar dacă e suicidar, refuză să mai iasă din groapă, ajungând la concluzia că nu merită să mai facă umbră pământului.

Auto-iefrinirea este tot o boală a egoului. Oricum, şi cu vehemenţa faţă de zei, şi cu dispreţuirea faţă de sine, groapa va rămâne neastupată, iar mintea nevindecată.

Şi pentru că pare „firească” tendinţa aceasta, este şi mai greu să lupţi cu ea şi ea se instalează în viaţă.

Mintea vechiului Adam

minteaaMintea împotriva firii este întâlnită şi la strămoşul nostru Adam. Şi el dădea vina pe semenul său. În rai, când a fost luat la întrebări de Tatăl Ceresc pentru fapta sa, Adam a răspuns pur şi simplu:„Femeia pe care mi-ai dat-o ca să fie lângă mine, ea mi-a dat din pom şi am mâncat”.

Posibil ca Tatăl să-i fi răspuns: „Ea ti-a dat fructul din pom, dar nu ţi-a băgat în gură”, corectând astfel mişcarea minţii strămoşului. Eva, la rândul ei, luată la judecare, dã vina pe şarpe. Zice:„Şarpele m-a amăgit şi am mâncat din pom “. Evident, Tatăl i-a deschis ochii că ea însăşi a mâncat fructul. Iar şarpele, am zice noi, şi-a făcut doar meseria lui de amăgitor.

Asta era specializarea lui, rolul lui; iar advertising-ul şi strategiile vânzării, azi, se inspiră copios din acel arhetip al seducţiei din paradis. Aşadar, în rai, un lanţ al învinuirilor!

Filocalia spune că mintea împotriva firii este „mintea vechiului Adam”. Iar după venirea Mântuitorului, acest mod de gândire a fost îndreptat, însănătoşit. Iar Noul Adam este chiar modelul terapiei acestor devieri ontice.

Ispita mâniei; ispita osândirii

minteaaaaaaaaLe luăm împreună. Ele ţin de pulsiunile agresive.

Tristeţea este o formă de autoagresivitate; mânia este o formă de agresivitate îndreptată asupra semenului. Ambele sunt toxine psihice. Sunt otrăvuri psihice. „Să nu introduci otrava patimilor în gândirea ta”, spune Sf. Vasile cel Mare.

Osândirea aproapelui este semnul complexului Cain. Aşa a fost numită tendinţa maladivă de a-ţi elimina semenul, de a-l devaloriza, prin vorbă sau faptă. Invidia, defăimarea, discreditarea, batjocura, blasfemia, blestemul sunt aspecte ale „osândirii” şi aspecte ale complexului Cain, gravă dizabilitate psihică. Sunt multe parabole în patristică legate de acest complex.

Se spune că era un părinte care nu avea nici o virtute şi se credea că este sortit pierzaniei. Era leneş, era nepostitor, era slab rugător, nu stăruia în cele bune…El însuşi era convins că şi-a pierdut şi mântuirea, şi viaţa. Dar într-o rugăciune, a avut viziunea vieţii sale postume şi i s-a dăruit acest înţeles: în toată viaţa sa, el nu a osândit pe nimeni. Iar lipsa osândirii este cea mai înaltă virtute. Şi lipsa totală a osândirii l-a înălţat pe el la măsura celor mai aleşi mântuiţi.

”Psihoterapie isihastă”, Vasile Andru

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here