Minunile sunt vazute deseori ca interventii ale divinitatii.
Rugăciunea este uneori ascultată într-un mod miraculos. Cuvântul „minune” n-are corespondent nici în ebraică, nici în greacă; el se exprimă printr-o constelație de termeni ce pot fi repartizați în două grupe: „lucruri mari” (subliniindu-se aici mai mult admirația provocată de lucrarea atotputernică a lui Dumnezeu); cuplul „lucruri uriașe” și „semne” (descrie miracolul sub aspectul său de fenomen extraordinar și semnificativ). Recunoscut de credință, miracolul deschide accesul la misterul însuși al lui Dumnezeu. În aceasta constă propriu-zis dialogul pe care Dumnezeu vrea să-l angajeze cu omul.
Pentru creștini, intervenția divină nu ridică probleme căci lumea nu există fără Dumnezeu care i-a dat existența.
În primele trei secole ale erei noastre, „miracolul” nu era pus în chestiune. El nu se reduce numai la a fi un fenomen excepțional. Dacă e raportat la o putere ce depășește capacitățile omenești, el nu poate fi decât o simplă minune; elementul de semnificație face parte integrantă din fenomen. Sensul e inerent actului ca atare și coincide într-o oarecare măsură cu el.
Hagiografia răsăriteană și occidentală abundă în relatări miraculoase. Într-un mod extrem de general se poate spune însă că minunile nu sunt afirmate decât după moartea adevăraților sau pretinșilor lor autori. În timpul vieții lor, aceștia au oroare de a apărea ca taumaturgi. Cu cât ne îndepărtăm de ei, cu atât reputația minunilor lor crește. „Cugetă la iluștrii Părinți – scrie Pavel Everghetinos – cum, neștiutori fiind, avva Pavel cel Simplu, avva Pamvo și ceilalți Părinți au ajuns să învie morți. Ei au făcut minuni mari împotriva demonilor chiar”.
Minunile sfintilor sunt posibile datorita relatiei de dialog cu Dumnezeu.
Aceste „laudationes temporis acti” n-au drept scop să ne facă să dorim minunile ca atare, să cultive gustul pentru supranatural, excepțional, ci să ne facă să regretăm realitățile pierdute. Trebuie să regăsim credința, simplitatea, intimitatea celor vechi cu Dumnezeu. Faptele miraculoase nu sunt citate decât ca semne ale aprobării date de Dumnezeu vieții de rugăciune a marilor sfinți. „Simplitatea” cu care taumaturgii creștini săvârșesc minuni dovedește că „parrhesia” (îndrăzneala vorbirii cu Dumnezeu), relația dialogică cu Creatorul, spiritul filial față de Tatăl, constituie condiția „naturală” a omului duhovnicesc.
Un bătrân spune într-un Pateric: „Nu este potrivit ca să izgonesc demonii din cineva sau ca să tămăduiesc bolnavii. Îi cer lui Dumnezeu numai să nu îngăduie demonului să intre în mine; să mă curețe de gânduri necurate și nelalocul lor; prin aceasta voi deveni mare. Căci, dacă cineva se curăță de gânduri ca acestea și își săvârșește cu sârguință rugăciunile, va fi așezat împreună cu Părinții cei făcători de minuni în Împărăția cerurilor”. Iar într-o altă apoftegmă citim: „Dacă cineva a dobândit curăția, toate ascultă de el, ca odinioară de Adam înainte să fi călcat porunca lui Dumnezeu”.
Tomas Spidlik, Spiritualitatea Răsăritului creștin – Rugăciunea
Jurnal Spiritual
