Cuvintele rostite au şi înţelesuri de chipuri ale cuvântului lăuntric, dar şi de tipuri fixe, statornice, de care se serveşte cuvântul lăuntric, combinându-se după înţeles de fiecare dată în funcţie de nuanţa pe care vrea s-o exprime.
Cuvântul rostit este sluga minţii, căci ceea ce îi place minţii, aceea tâlcuieşte cuvântul.
Există o legătură interioară între cuvânt şi faptă, între spirit şi trup. Fapta se cuprinde potenţial în cuvânt şi-n spirit şi-1 împlineşte pe acesta. Cuvântul deplin sau eficient este cel materializat în faptă.
Fapta este deplină şi trupul spiritualizat când se exprimă de cuvânt şi capătă sens de tălmăcire prin cuvânt.
Astfel fapta vorbeşte şi cuvântul lucrează.
Lepădarea faptelor creştine de sfinţenie înseamnă lepădarea dispoziţiilor bune ale minţii întărite în trup şi deci posibilitatea de sfinţire a trupului, sau prelungirea cuvântului sau a spiritului prin trup, oprirea lui de a-şi actualiza puterea lui.
Cuvântul adevărat este însoţit întotdeauna de mângâiere, caci mângâie pe cei ce i se adresează prin dragostea care este legată de el. Gheron Iosif ne spune: „Dacă Harul lui Dumnezeu nu luminează pe om, cuvintele pe care acesta le vorbeşte, oricât de multe ar fi, nu sunt de niciun folos (duhovnicesc n. n.) nimănui. Sunt auzite pentru un moment şi în clipa următoare cel ce le aude se întoarce ca un captiv la ale sale. Dacă însă cu cuvântul va lucra şi Harul, atunci imediat se petrece schimbarea cu voia cea bună a omului, încât se schimbă în chip minunat viaţa lui din clipa aceea. Aceasta se întâmplă cu cei care nu au auzul şi conştiinţa împietrite. Cât despre cei care, auzind, râmân tot în neascultare şi în voia lor cea rea, acestora, chiar dacă le vorbeşti continuu zi şi noapte, chiar dacă îţi deşerţi toată înţelepciunea Părinţilor în urechile lor, chiar dacă faci minuni în faţa ochilor lor, chiar dacă întorci Nilul înapoi, aceştia nu vor avea nicio picătură de folos. Ei doresc numai să vină, să stea de vorbă, să le treacă timpul, să le fugă plictisul. Din acest motiv le închid poarta. Să mă folosesc măcar eu prin rugăciune şi isihie. Pentru că rugăciunea cea pentru toţi este ascultată totdeauna de Dumnezeu, iar îndelunga vorbire este întotdeauna neplăcută lui Dumnezeu, oricât de duhovnicească ar fi. După Sfinţii Părinţi, îndelunga vorbire înseamnă a-ţi petrece timpul tău cu cuvinte fără să faci cuvintele tale fapte”. De aceea „Când vorbiţi, să aveţi rugăciunea minţii, astfel încât cuvintele voastre să fie îmbrăcate cu putere de sus”.
Gândurile bune în viaţa creştinului ortodox, Viaţa ca o prăznuire duhovnicească, Părintele Daniel de la Rarău
[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
