Loreta Popa
În urmă cu câţiva ani, destinul avea să-mi ofere o şansă nesperată. Am lucrat la o Ediţie de Colecţie dedicate Promoţiei de Aur a teatrului şi cinematografiei româneşti, cea din 1956, din care face au parte printre alţii Amza Pellea, Silviu Stănculescu, Gheorghe Cozorici, Silvia Popovici, Draga Olteanu Matei, dar şi Mitzura Arghezi, fiica poetului Tudor Arghezi.
Am cunoscut-o pe aceasta din urmă şi ne-am apropiat mult în anii care au curs încetişor. Un privilegiu pentru mine, evident, ca pentru orice jurnalist însetat de cultura ţării sale. A ţine în palmele tale o scrisoare în care sunt aşternute frumos şi cuminte slovele lui Tudor Arghezi nu poate fi numit altfel decât privilegiu. Astfel, am decis să stau de vorbă cu fiica acestuia într-o încercare de a ne reaminti vremuri demult apuse, dar pline de semnificaţii.
A început cu pictura şi a făcut cursuri câţiva ani la clasa pictorului Ressu, la Belle Arte. Deci teatrul n-a fost prima alegere Mitzurei Arghezi, fiica lui Tudor Arghezi. A ales până la urmă actoria, pentru că teatrul i s-a părut a fi o vrajă pentru cine gustă un strop din magia acestei lumi strălucitoare.
Mitzura Arghezi a fost obligată de comunişti să renunţe la Litere, pentru că la vremea respectivă tatăl său era considerat un „corupător de tineret”.
„Spuneau despre mine şi fratele meu că suntem fiii unui corupător de tineret şi de românism. Românism înţeles de-a-ndoaselea. Am dat examen apoi la facultatea de cinematografie şi am intrat, am făcut doi ani acolo şi pe urmă m-am mutat la teatru. Tata, care a făcut cronica dramatică în gazete, mi-a spus: «Dragă, o meserie frumoasă, dar păcătoasă. Dacă n-ai un susţinător permanent, nu faci nimic». Eu n-am avut. Dar dacă aş mai trăi o dată, tot meseria asta aş face-o”, spune Mitzura Arghezi. Putem spune că datorită şi nu din cauza aceasta, a ajuns actriţă, ceea ce i-a oferit şansa de a interpreta peste 45 de roluri în teatru şi film.
Atunci când era mică, întotdeauna de ziua sa, un dar nepreţuit de altfel, descoperea sub pernă plicuri cu urări în versuri, ale tatălui său, Tudor Arghezi. „Ziua mea a fost totdeauna în familie o sărbătoare. Pentru că m-aţi întrebat despre copilărie şi despre amintirile mele de atunci nu pot să nu vă povestesc despre aniversările organizate de ai mei într-o perioadă când trăiam aproape ca spartanii, o perioadă foarte grea, când erau puţini bani. Găseam însă de ziua mea întotdeauna un plic cu o poezie sub pernă.
Am multe poezii de la aniversările mele, scrise de tata.
Nu le-am publicat niciodată, nu le-a citit nimeni, doar eu. Eram atât de fericită încât şi astăzi, când e ziua mea, mângâi perna şi mi-aş dori să descopăr plicul sub pernă cu urarea în versuri. Când îmi dau seama câţi ani am, mă bucur că sunt sănătoasă. Poate sunt unii care se întristează că mai adaugă la răboj câte o crestătură, eu nu. Cum o vrea Dumnezeu! Sunt un om sănătos şi activ“.
În familia Arghezi în decembrie era o sărbătoare dublă, deoarece atât fiica, Mitzura, cât şi fiul, Baruţu, erau născuţi în această lună. Mitzura Arghezi a împlinit de curând 89 de ani, fiind născută la 10 decembrie 1924, iar aidoma tatălui său este atentă la rostirea cuvintelor şi la scrierea lor. A făcut parte din promoţia de aur din 1956, „Clipa de răgaz”, „Grăbeşte-te încet”, „Eu, tu şi Ovidiu”, “Hyperion”, „Facerea lumii”, „Titanic vals” sau „Doi vecini” numărându-se printre filmele în care a jucat.
Nu a făcut nimic special ca să lungească viaţa. Viaţa s-a lungit singură.
„Nu mai ştiu cât am, i-am luat de câteva ori la numărat să văd cât ies. O să trec de 90. Mă simt foarte bine, am avut o perioadă mai grea, dar am învins-o. Nu am fost la doctor, nici nu am ştiut ce am, dar a trecut. Nu mi-am mai făcut de nu ştiu când analize.
Să dea Dumnezeu să mai vorbim şi la anul, pentru că bucuria mea este că sunt lucidă şi pot vorbi. Aşa e de la o vârstă. Este extraordinar să fii conştient de anul în care te afli şi te rogi să mai capeţi ceva zile în plus. Mă întrebaţi mai devreme care este secretul longevităţii mele. Am să vă spun clar, răspicat. Munca m-a ţinut tânără.
N-a existat în viaţa noastră de familie zi fără muncă şi au fost ani grei, mai ales când tata trecuse deja de o vârstă. Nu a făcut niciodată politică. A trăit mult în străinătate şi s-a întors cu idei foarte înaintate pentru România. Tata a fost unul dintre marii scriitori europeni, a muncit cu condeiul toată viaţa şi eu, din respect şi dragoste pentru ai mei, am renunţat la o serie de probleme ale mele şi m-am devotat Mărţişorului.
Sunt Săgetător şi sunt optimistă.
Chiar dacă dau de bolovani pe drumul meu îi dau aşa uşor într-o parte, iar ei parcă se topesc pur şi simplu. Eu am avut talent la desen, încă îl mai am. Am şi lucrat cu Ressu şi cu Dărăscu. Am ilustrat şi nişte cărţi, nu am putut să mă devotez total. Făceam balet şi îmi plăceau în mod special teatrul şi cinematografia. Făceam cursuri de dans cu Floria Capsali, o mare dansatoare, o coregrafă deosebită, care i-a spus tatălui meu că pune nişte balete la diverse teatre şi m-a introdus în câteva spectacole.
Aşa am descoperit teatrul, prin dans. M-am înscris la Institutul de Teatru, tata a văzut că aleg teatrul şi mi-a spus: «Mitzura dragă, eu în tinereţea mea am încercat pentru rezistenţa familiei, drept urmare am scris şi despre teatru. Am văzut lumea teatrului, este destul de neplăcută şi urâtă pentru o femeie».
A avut dreptate. Dar, când un om este încăpăţânat, la fel cum am fost eu, nimic nu-i stă în cale până când nu-şi demonstrează calităţile. Am fost la clasa Aurei Buzescu. Am avut colegi minunaţi. Nenorocirea în teatru este că nu există roluri de femei. E o luptă surdă în clanul femeiesc care să joace în teatrul. Eu nu am luptat niciodată. Şi niciodată nu a intervenit tata pentru mine. Am avut roluri principale bune, frumoase, căci acolo era lupta principală a doamnelor. Tot ce nu jucau ele jucam eu. Cu felul meu de a fi nu am făcut niciodată vreun compromis pentru a obţine ceva.
Mă mai întâlnesc din când în când cu colegii care au mai rămas, dar mai toţi au plecat dintre noi.
Mă fac să zâmbesc aceste amintiri frumoase. Iau partea frumoasă a lucrurilor. Timpul este foarte curios şi bizar. Fiecare dintre noi se îndreaptă spre ce-i hărăzeşte natura şi viaţa”, continuă Mitzura Arghezi.
Despre credinţă, despre pământul românesc fiica celui care mereu a avut „cuvinte potrivite” spune că „fiecare ţară are anumite obiceiuri. De multe ori s-au înşelat cei care au plecat şi nu s-au mai întors. Pentru că şi tata a plecat, dar s-a întors ştiu că e bine să mergi în străinătate, să vezi, să capeţi experienţă, să cunoşti oameni şi să vii înapoi şi să adaugi o rotiţă din ce ştii la ce exista deja. Aşa ar trebui să se întâmple, dar asta ţine de fiecare om. Pământul românesc a rămas ce a fost întotdeauna pentru mine, cel mai de preţ lucru. Cine a reuşit să mai adauge încă un an şi încă un an simte că pământul românesc îi dă o satisfacţie şi o bucurie.
Fiecare om, fiecare popor are o credinţă, a reuşi să şi-o păstreze e mare lucru. Eu cred că românii şi-au păstrat credinţa strămoşească de la daci încoace.
Am aflat o mulţime de virtuţi pe care le avea acest popor de mulţi ani înainte, de mii de ani, care au influenţat în bine populaţia europeană, care încă nu ştie de unde se trage. Nu ştie câte lucruri bune sunt în poporul acesta, dar eu nu-mi pierd credinţa niciodată, cum nu şi-a pierdut-o nici tata şi sunt bucuroasă fiindcă se cunoaşte încă ceva în plus despre daci şi despre provenienţa acestui popor cu fire neştiute încă foarte multe”, spune Mitzura Arghezi.
Despre perioada facultăţii sunt atât de multe de spus încât nu ne-ar ajunge o săptămână. „Profesorii erau nemaipomeniţi pe vremea aceea; când întâlneai un profesor mare te jenai în faţa lui… Acum mă uit că nu mai există sentimentul acesta, studenţii trec prin faţa profesorilor, nici nu se mai uită la ei; mă întristează de-a dreptul această lipsă de respect. Când am început cu doamna Buzescu primele lecţii mi-a spus: «Dragă, trebuie să strici foarte multe roluri ca să te faci actor mare».
A avut dreptate, nu ştiu dacă ea şi-a stricat mai multe roluri, n-am analizat-o, dar avea dreptate. Îmi pare rău că ce se învaţă de la profesori se uită, toate aceste lucruri se duc şi nu rămâne nimic”.
A jucat la Teatrul Naţional, pentru că mai întâi a fost balerină acolo.
„Când a trebuit să intru în arena vieţii, în anii aceia grei, când tata era scos din literatură, în ’48, m-au dat afară din Facultatea de Litere şi a trebuit să-mi caut altceva. Aşa am intrat la Teatru. Am fost actriţă şi mi-a plăcut enorm această meserie, dar nu am ştiut de la început câte necazuri îţi poate aduce. Eram timidă, dar am învăţat să mă descurc.
Nu am lăsat invidia să mă cuprindă pentru că strică sufletul. Am jucat alături de multe actriţe din teatru, dar e foarte greu să te împrieteneşti cu o actriţă. Poate fi vorba ori de invidie, poate de gelozie! Cine ştie!? Am fost colegă foarte bună cu Gheorghe Cozorici, care avea o voce frumoasă şi o memorie nemaipomenită. Citea un text o dată şi îl reproducea perfect. Generaţia noastră a dat actori nemaipomeniţi.
Primul meu rol mai important a fost în «Titanic vals».
Ce om dulce şi drăguţ era Paul Călinescu! Mai întâi am jucat piesa în teatru pusă în scenă de Sică Alexandrescu. Coca Andronescu era Miza, iar eu eram Gena, fata tristă care şchiopăta. După premieră am fost invitată în câteva locuri. O doamnă a venit la mine şi mi-a spus: «Vai, doamna Mitzura, nu am ştiut că s-au scris piese şi pentru persoane care au avut o defecţiune la picior». Aproape nu se observă că şchiopătez, pentru că eu am vrut să o fac simpatică pe Gena. Piesa s-a jucat cu mare succes, ţin minte cu satisfacţie că lumea plângea în sală la momentele mai dramatice. Când ai publicul de partea ta simţi o mare satisfacţie. Lui Tudor Muşatescu i-a plăcut cum am interpretat rolul.
Tot ce a scris el a fost plin de haz. Mi s-a adus la cunoştinţă că s-a făcut un scenariu de film. Îl cunoştea pe tata şi i-a spus: «Domnule Arghezi, aş vrea ca tot Mitzura să joace în film!» Paul Călinescu era un om deosebit şi auzisem că a lucrat mult în străinătate. M-a văzut, dar ar fi vrut să fie în rol Dana Comnea, care a plecat şi ea dincolo de curând, o mare pierdere pentru noi aş spune. Până la urmă m-a văzut şi la final, după ce a montat chiar el filmul, mi-a spus că dintre toţi i-a plăcut cel mai mult de Birlic şi de mine. I s-a părut lui că am fost cei care au lucrat în limbaj cinematografic.
Am jucat cu soţia lui Paul Călinescu, Kiti Muşatescu, o femeie delicată şi drăguţă.
S-a integrat bine în rol. Este o scenă în film unde merg să expediez un plic la poştă; ţin minte că îmi spuneau fetele de la machiaj că îmi venea bine cu pălăriile din vremurile acelea; aveam adâncitura aceasta la ochi mai greu de machiat şi ele erau atente la fiecare detaliu. Mi-a plăcut mult rolul, l-am făcut la indicaţiile regizorului, dar l-am făcut şi după sufletul meu. Eu nu am jucat decât în varianta cu Birlic. Mai era Ion Dichiseanu, ţanţoş foarte în rolul lui Stamatescu, şi juca bine cu Coca Andronescu.
Este o meserie frumoasă să faci teatru, la fel şi film, dar foarte grea. Un am jucat mult, dar sunt bucuroasă pentru fiecare dintre rolurile mele. Premiera cu «Titanic Vals» a avut loc la Scala, mi-aduc aminte că a fost şi tata atunci. A vorbit cineva despre film, mi se pare chiar regizorul Călinescu, dar nu se făcea cum se face acum, după moda din străinătate. A avut succes mare filmul. Am debutat cu rolul din «Doi vecini» al lui Saizescu.
Noi, românii, avem o dramaturgie puţin jucată, din păcate.
Avem comedie şi dramă bune. Eu n-am făcut mofturi în privinţa rolurilor. De exemplu am avut unul de mică întindere în «Dulcea pasăre a tinereţii», a lui Tennessee Williams, iar regizorul Mihai Berechet mi-a dat mână liberă. Mi-am compus rolul aşa cum am simţit; mi-am făcut o perucă nemaipomenită şi m-am vopsit peste tot, că era un rol de negresă. Astfel, am facut un rol cu trei cuvinte şi atitudine, de care s-a vorbit şi s-a scris frumos”, povesteşte Mitzura Arghezi, dornică să ne împărtăşească din amintirile sale despre acea perioadă fericită.
După ce s-a pensionat, Mitzura Arghezi a ajuns în Parlament.
A înfrunta publicul din aula parlamentară i s-a părut a fi asemănător cu a juca pe scenă. „Trebuia să mă concentrez, să ţin emoţiile în frâu. Am moştenit de la tata pasiunea pentru franceză şi asta mi-a folosit foarte mult, fiindcă am fost preşedinta francofoniei din Parlamentul României şi am avut întâlniri foarte interesante cu vorbitorii de franceză, oameni cu carte, care, unii, nu ştiau că Bucureştiul şi nu Budapesta e capitala României.
Tata, din primele clase primare, ne-a luat mie şi fratelui meu reviste franţuzeşti. Ne vorbea în franceză, iar când am fost în prima clasă de liceu, m-am lansat cu franceza învăţată de la tata. Atunci când a fost pus la zid de un grup de nenorociţi şi scos din rândul scriitorilor, nu s-a lăsat, nu i-am văzut niciodată tristeţea-n ochi. Toată viaţa, când se trezea, surâdea, nu era morocănos, deşi a suferit foarte mult în sinea lui”, afirmă Mitzura Arghezi.
Sufrageria şi veranda de la Mărţişor, casa lui Tudor Arghezi, deveneau, de Crăciun, „camera bradului”.
De mulţi ani, fiica poetului, Mitzura Arghezi a păstrat această tradiţie, astfel că şi astăzi primeşte colindători la Casa Memorială Tudor Arghezi, unde iarna decorul este unul de vis. Mitzura Arghezi îngrijeşte cu pasiune casa memorială a tatălui său. În fiecare primăvară, prin strădaniile ei, acel paradis al cireşelor reînvie universul liric arghezian.
„Mă ocup de această casă de la inaugurare, din 1974. Nu am amestecat activitatea politică niciodată cu activitatea de la Casa Memorială. M-a costat, pentru că nu se mai grăbeşte nimeni să vină să vorbească despre Mărţişor. A fost puţin greu să port acest nume, pentru că oamenii m-au pus în balanţă cu tatăl meu. Tata a fost unul dintre marii scriitori europeni; a muncit cu condeiul toată viaţa; eu, din respect şi dragoste pentru ai mei, am renunţat la o serie de probleme ale mele şi m-am devotat Mărţişorului . Am vrut să fac ceea ce-şi dorea tata, acolo, la Mărţişor, şi mă bucur că am reuşit”, ne-a spus fiica poetului.
La finalul întâlnirii, Mitzura Arghezi a ţinut să transmită cititorilor noştri un mesaj ţinând cont de faptul că se apropie sărbătorile de iarnă şi în special Crăciunul, astfel că primiţi urările sale de viaţă lungă, cu sufletul, aşa cum au fost ele rostite: „Le doresc tuturor să fie încrezători în viaţă, să fie buni, să promoveze valorile pe care le au în suflet, care sunt acolo, undeva, îngropate adânc, să sape şi să le aducă la lumină generaţiilor care vin! Să răspândească ceea ce ştiu, orice meserie ar avea şi să rămână sensibli la lucruri frumoase şi bune! Crăciun fericit le spun de pe acum celor care se vor osteni să citească acest interviu!”, a încheiat Mitzura Arghezi.
