În fapt, în sensul exact, despărţirea sufletului de trup nu constituie moartea propriu zisă; aceasta e numai consecinţa morţii. Există o moarte incomparabil mai îngrozitoare ! Există o moarte – începutul şi izvorul tuturor bolilor omului, şi a celor sufleteşti şi trupeşti şi a crâncenei boli numite de noi moarte. „Moartea adevărată – zice preacuviosul Macarie cel Mare – e ascunsă înlăuntru, în taina inimii şi, prin aceea, omul de din afară a murit de viu. Dacă cineva a trecut în taina inimii de la moarte la viaţă, acela într-adevăr trăieşte în veci şi întru aceasta nu mai moare. Chiar dacă sufletele unor asemenea oameni se despart pentru o vreme de trupuri, totuna: fiind sfinţite, vor învia cu slavă. Întru aceasta moartea sfinţilor e numită şi adormire”.
Cuvântul şi noţiunea moarte au izbit pentru prima oară auzul şi cugetul omului la intrarea lui în rai. Între copacii raiului erau de o însemnătate deosebită pomul vieţii şi pomul cunoaşterii binelui şi răului. Domnul, ducând pe om în rai, i-a poruncit:
„Din toţi pomii din rai poţi să mănânci. Iar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci căci în ziua când vei mânca din el vei muri negreşit”. Neţinând seamă de groaznica ameninţare cu moartea, omul a călcat porunca şi, după încălcare, a murit imediat: moartea s-a arătat neîntârziat în toate mişcările sufletului şi în simţămintele trupului. Sfântul Duh, care locuise în om, împărtăşind nemurire sufletului şi trupului, nemurire care fusese viaţa lor, s-a retras de la ei ca de la unii ce au stricat comunicarea cu Dumnezeu, prin lepădarea cu voie a poruncii lui Dumnezeu şi printr-o la fel de voită intrare în comuniune de cuget şi unire cu satana. Sfântul Grigore, arhiepiscopul Tessalonicului, zicea: „la fel cum despărţirea sufletului de trup este moartea trupului, tot aşa şi despărţirea lui Dumnezeu de suflet este moartea sufletului. în aceasta si constă propriu zis moartea trupească. Această moarte a tost indicată de Dumnezeu prin porunca dată în rai cand a zis: în ziua în care ai să mănânci din el vei muri. Atunci a murit sufletul Iui Adam despărţindu-se de ascultarea lui Dumnezeu; cu trupul el a mai trăit de atunci pâna la nouă sute treizeci de ani. Această moarte care i-a lovit sufletul pentru neascultare, nu doar că face sufletul netrebnic, dar îşi răspândeşte blestemul asupra întregii umanităţi, loveşte omul în întregul său, însuşi trupul e supus multor trude, suferinţei şi putrezirii. Atunci, după omorârea omului lăuntric prin neascultare, a auzit adamul de lut: blestemat va fi pământul în lucrările tale, în suferinţă ai să te hrăneşti din el în toate zilele vieţii tale. Spin şi pălămidă îţi va rodi el şi te vei hrăni cu iarba câmpului! În sudoarea feţei tale îţi vei mânca pâinea ta, până te vei întoarce în pământul din care eşti luat; căci pământ eşti şi în pământ te vei întoarce”.
Cu privire la această moarte sufletească a zis sfântul Ioan Teologul: „este păcat întru moarte şi este păcat nu de moarte”. El a numit păcat de moarte păcatul cel ucide sufletul, acel păcat care-l desparte cu desăvârşire pe om de harul lui Dumnezeu şi-l face jertfă iadului dacă nu este vindecat cu o pocăinţă adevărată şi puternică, în măsură să refacă unirea distrusă a omului cu Dumnezeu. Cu o asemenea pocăinţă sfântul Apostol Petru şi-a vindecat păcatul său de moarte – lepădarea de Hristos, iar sfântul Prooroc David, cele două păcate: preacurvia şi omuciderea. Pocăinţa în păcatul de moarte este recunoscută ca adevărată atunci când omul, căindu-se de păcatul său şi spovedindu-se, părăseşte păcatul. Cu o asemenea pocăinţă curvarii, preacurvarii, vameşii şi tâlharii au luat cu asalt împărăţia Cerurilor; către un asemenea fel de pocăinţă, către o asemenea înviere a sufletului din moarte cheamă apostolul Pavel: deşteaptă-te, adormitule, strigă el şi învie din morţi şi te va lumina Hristos. Iar cel care ascultă acest glas, această goarnă duhovnicească ce cheamă întru învierea sufletului, către o înviere mult mai necesară pentru mântuire decât cea care va învia trupurile, nu-şi va învia oare sufletul omorât în păcat ? Suntem toti în stare de moarte, satisfăcând dorinţele noastre păcătoase, care nu doar că se ridică şi dau război sufletului dar, fiind satisfăcute, îl şi omoară. Indicând moartea sufletului, moartea esenţială, Mântuitorul lumii a numit morţi pe toţi oamenii contemporani existenţei Sale pe pământ, care nu luau în seamă atotsfânta Lui învăţătură, necesară mântuirii, singura de trebuinţă pentru viaţa adevărată a omului: lasă morţii să-şi îngroape morţii a spus el urmaşului Său, care i-a cerut îngăduinţa să se despartă pentru o vreme de El şi să părăsească vegherea asupra sfintei Sale învăţături, pentru înmormântarea părintelui mort. Domnul a numit morţi pe acei vii după trup care erau într-adevăr morţi, cu sufletul omorât. Cei dintre aceşti morţi care rămân străini de Hristos în cursul întregii vieţi pământene si trec în veşnicie în această stare, nu au parte de înviere pe tot intervalul de timp dat pentru această înviere şi care se cuprinde între cele două veniri ale lui Hristos, prima care a avut loc, şi a doua care urmează.
Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov
Jurnal Spiritual
