După victoria asupra Franţei, Carol al V-lea a fost eliberat din armată, a încercat să oprească scindarea Bisericii în Regatul german prin violenţă. La 24 aprilie 1547 a plasat armata, venită dinspre Eger, la Mühlberg, învingând armata reunită a Ligii Schmalkaldice a principilor protestanţi.
A fost o victorie uşoară pentru rege, care a reuşit să-l captureze pe principele inamic. Întâlnirea celor doi, a regelui şi a electorului saxon Johann Friedrich, a fost descrisă de istoricul de curte al regelui Carol al V-lea, Don Luis de Avila, astfel:
„După victoria regelui asupra conducătorilor Romei, a căror accepţie regească încerca să o desluşească, se prezentă la acesta ducele de Alba întorcându-se acasă în urma persecuţiei.
Cu platoşă de oţel poleită, cu eşarfa roşie deasupra, călărind un cal castaniu, fără alte ornamente în afară de o rană sângerândă, fu primit cu mare voioşie de către monarh. În timp ce stăteau ei laolaltă, veni anunţul că electorul de Saxonia a fost capturat.
Doi călăreţi spanioli cu platoşă venind de la Neapole, trei sau patru călăreţi spanioli şi italieni, un maghiar şi un căpitan spaniol pretindeau să-l fi capturat pe electorul saxon. Regele a ordonat să fie adus în faţa sa şi a lui Alba.
Acesta a venit plin de sânge, care îi ţâşnea din braţul stâng, de la o rană produsă de o armă albă, călare pe un cal frieslandez, îmbrăcat cu o platoşă imensă legată cu o curea la spate. În timp ce ducele de Alba, care se afla la dreapta regelui şi se prezentase la rândul său la fel, electorul vru să coboare de pe cal şi să-şi tragă mănuşa, ca să-i întindă după obiceiul nemţesc mâna regelui, însă acesta nu încuviinţă gestul.
Desigur electorul era, îndeosebi din cauza ostenelii, setei şi a rănilor pe care le avea, cât şi a conformaţiei sale corporale greoaie, extrem de epuizat, iar eu cred că Maiestatea Sa a ţinut mai degrabă socoteală de acest lucru decât de comportamentul acestuia de mai înainte.
Johann Friedrich îşi dezveli capul şi spuse, cum se îngrijesc nemţii: Preamăreţule şi preamilostivule rege, sunt prizonierul Măriei Voastre. Iar regele îi răspunse: acum mă numiţi rege, însă este un titlu diferit de cel folosit până acum de voi.
În fruntea armatei Ligii, în scrierile electorului şi ale contelui nu sunt eu, oare, acelaşi despre care se scrie: „acel Carol din Gent, cel care îşi închipuie că este rege”, pe când germanii de partea noastră observau: lăsaţi-l pe Carol din Gent să poruncească, pentru că vă va arăta în curând că este cu adevărat rege.
Acesta nu a mai replicat nimic, ridicând din umeri suspinând, cu o expresie care putea să stârnească o oarecare milă, dacă un barbar, al cărui comportament dârz şi trufaş putea să o merite. Astfel că Johann Friedrich îl rugă pe rege să-l trateze după bunul-plac ca pe un prizonier, la care răspunsul regelui a fost ca acesta să fie tratat pe măsura faptelor sale.
Ducele de Alba primi poruncă să-l conducă sub strictă supraveghere în tabără…”.
“1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila
