În Europa secolului al XIV-lea confuzia era la ordinea zilei. Papa stătea împotrivi antipapei, ambiţia Franţei de a stăpâni curia a făcut ca legitimul succesor al Sfântului Petru să fie ţinut în captivitate la Avignon.
În Florenţa, vechea republică guelfică a ridicat stindardul spiritului naţional italian împotriva conducerii franceze a bisericii şi a stăpânirii străine din oraşul lor.
La Londra se prefigura o desprindere faţă de Roma.
Lupta pentru putere dintre principii provensali, maghiari şi din Italia inferioară pentru regalul Napoli intensifica această confuzie. Visul lui Dante în privinţa unei monarhii mondiale, sub care să se unească toate statele naţionale, părea mai imposibilă ca oricând.
În această perioadă răsuna vocea fiicei de boiangiu Catarina Benincasa (1347-1380) din Siena.
După modelul politic al Ioanei d’Arc, tânăra dominicană s-a implicat profund în viaţa publică prin discursuri puternice şi prin scrisori impresionante. Gânditoarea politică şi poeta mistică pleda pentru revenirea papei la Roma, restabilind, astfel, crezul într-o tradiţie veche de o mie de ani şi în acelaşi timp redobândirea treptată a identităţii occidentale.
Aceasta a încercat să aducă pacea la Florenţa şi îl invita pe papă să revină la Roma, pe cale paşnică, prin crucifix şi cântări de psalmi. Apelurile sale nu au avut însă izbândă, dar a primit recunoaşterea ceva mai târziu: în 1461 Ecatcrina din Siena a fost sanctificată.
“1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila
