În anul 1043 normanzii au debarcat în sudul Italiei alungându-i pe arabi. Roma nu avea astfel nimic de câştigat, căci un duşman de moarte îl înlocuise pe celălalt.
Un deceniu mai târziu, papa Leon al IX-lea, alături de Henric al III-lea, alege calea armelor împotriva normanzilor, suferind însă o înfrângere sensibilă.
Un cronicar al vremii relata: „Pe atunci (1051), viteazul popor al normanzilor, care luase grecilor Apulia şi Calabria, a pornit să cucerească ducatul Benevent. Atacul i-a silit pe beneventani să ceară ajutor Romei; implorându-l pe papă să le vină în ajutor, ei au pus ducatul Benevent la picioarele Sfântului Petru.
Papa i-a lovit pe normanzi cu sabia excomunicării pentru că pătrunseseră pe nedrept în te-ritoriile Bisericii romane, dar şi pentru suferinţele nemaiîntâlnite îndurate de creştini din pricina lor.
Apoi, papa a considerat că aceştia ar trebui să sufere şi de sabia lumească. Căci, încă de pe vremea fostului împărat Henric, normanzii au început să se perinde prin Calabria, Samnium şi Campania, venind de pe ţărmurile franceze.
La început, normanzii, care păreau a fi mai viteji decât italienii, au fost primiţi ca prieteni de către localnici; ei au luptat vitejeşte alături de băştinaşi pentru alungarea cotropitorilor sarazini şi greci, însă pământul mănos a ademenit aici tot mai mulţi normanzi, care cu timpul au devenit tot mai puternici.
Ei i-au oprimat pe localnici, s-au făcut stăpâni fără drept, au pus mâna pe castelele, pământurile şi casele altora, ba, când au vrut, le-au furat şi femeile; ei au jefuit proprietăţile Bisericii şi au călcat în picioare legea divină şi pe cea lumească din pricină că-şi simţeau puterea tot mai mare, iar pe întâistătătorul Bisericii şi chiar pe împărat îi recunoşteau numai cu vorba.
Din astă pricină, papa a dorit să pedepsească răufăcătorii şi să pună capăt acestor răutăţi de neîndreptat. Necunoscute sunt însă căile Domnului. Războiul a început, iar Domnul în ne-pătrunsa Lui înţelepciune i-a lăsat pe normanzi să triumfe.
Aceştia l-au luat prizonier pe papă şi l-au dus, chiar printre grămezile de morţi, până au ajuns la Benevent. Totuşi ei l-au tratat pe papă aşa cum se cuvine, cu toate onorurile. Dar mai departe?
Aceia care căzuseră în lupta pentru dreptate bine i-au plăcut Domnului, care prin semnele şi minunile care s-au întâmplat a dat mult curaj urmaşilor lor să lupte pentru dreptate. După vremea de socotinţă cuvenită, El s-a coborât şi i-a luat pe aceia în rândul sfinţilor”.
“1000 de ani. Momente de referință din istoria universală”, Editura Aquila
