”La capătul de miază-noapte al ținutului Tecuci este sătișorul Putinile, megieșit cu Avrămești din ținutul Tutovei; amândouă satele sunt răzășii.
În Putinile locuia un răzăș bogat pe care îl chema Constantin Verga și poreclit Fedeleș, pentru şăgile și stătură lui scurtă, cu picioarele îndoite în afară, dar mai ales îl poreclea pentru că ducea vin cu fedeleșul la lucrători.
Moș Fedeleș avea răzășie multă, cirezi de vite, argați și o nevastă tare frumoasă dar nu avea copii. Era om deștept pe vremea lui. Toată viața luptase pentru apărarea răzășiilor Măzănariului, de stareții mănăstirii Răchitoasa, din ținutul Tecuciului și de boierii cerchezești din Voinești, ținutul Tutovei, care încercau să le răpească, cu sila și cu hrisoave mincinoase ce le plăsmuia un popă falsificator din Iași, pe care îl plăteau tot cu banii storși din sudoarea țăranului pontaș, ori a răzășului calicit. Moș Fedeleș era vechilul satului. De șaizeci de ori se judecase pe la Divanul și Logofeția din Iași; iar cercetări localnice de la Isprăvnicia din Tecuci adusese vreo cincizeci, și toate drumurile le făcea pe jos, cu trăistuța cu hrisoave și merinde în spinare, dar totdeauna câștiga procesele. Trecuse vreme de șaptezeci de ani și acum Moș Fedeleș îmbătrânise și slăbise numai cu trupul, dar cu inima și mintea, nu. Era încă tot tânăr pentru apărarea moșiei și a drepturilor sfinte de la străbuni. Jucase și Hora Unirii în Iași, la alegerea lui Cuza ca domn, alăturea cu toți boierii.
Trecuse noaptea și el nu închisese un ochi, măcar. Își ticluise jalna la domnitor și își pusese toate hârtiile și hrisoavele în trăistuța lui obișnuită, unde jupâneasa Catinca, avusese grijă a-i pune și câteva azime calde și ceva brânză de oi, ca să aibă de mâncare pe drumul Iașului. Era gata de drum și încă nu se luminase de ziuă.
Era un timp frumos, ca în toiul primăverii. Lumea ieșită la lucru de noapte, numai Moș Fedeleș lipsea. Era pe drumul Iașului. Mergea așa de tare, încât s-ar fi părut că îl duc ursitorile pe sus, ca în poveste. Mii de gânduri îl munceau și fel de fel de planuri își făcea, cum să se jăluiască domnitorului, cum să își spuie durerea și ce răsplată să ceară pentru rușinea suferită. Era pe la amiază. Moș Fedeleş, ostenit de drum, se așezase la umbra unui stejar bătrân, din marginea drumului, ce trecea prin Repedea la Iași, ca să se mai odihnească puțintel și să îmbuce ceva.
Pe când mânca, cu capul descoperit, iată că despre Iași venea o trăsură mare, trasă de patru cai voinici, cu surugii pe capră și patru curteni călări pe de lături. Într-însa era domnitorul Cuza care mergea la mănăstirea Florești și Răchitoasa, să cerceteze asupririle făcute de stareți locuitorilor ce se plânseseră domnului.
Moș Fedeleș, cum zărește trăsura, îl cunoaște pe Vodă, lasă mâncarea, aleargă la trăsură, cade în genunchi și se roagă să asculte.
Cuza dă poruncă să oprească trăsura și spune omului să se scoală și să-i arate plângerea. Moș Fedeleș își scoate jalba cu hrisoavele din trăistuță și le întinde domnitorului să le cetească.
Vodă, cetindu-le îl întreabă:
– Moș Fedeleș, i-a spune-mi cum ți s-a întâmplat rușinea de care te jeluiești?
– Să trăiești măria ta! Ascultă-mă, să spun. De șaizeci de ani mă lupt cu stareții mănăstirii Răchitoasa și boierii Cerchezești din Voinești, care vor cu silă să răpească Putinenilor răzășiile Măzănariului. Am avut șaizeci de procese la Divanul și Logofeția din Iași și cincizeci de cercetări localnice de la Isprăvnicia de Tecuci, și la toate am câștigat dreptate, iar răzășia am păstrat-o neștirbită de nimenea.
– Dar acum ce ai pățit?
– Să vezi măria ta. În primăvara anului acestuia, venind starețul și Cerchez cu un inginer și șaizeci de pușcași să împartă cu sila Măzănariul, am sculat răzășii din Putinile și Buda și i-am alungat, apoi auzind că măria-ta ai hotărât să iei moșiile mănăstirilor și să dai pământ clăcaşilor și pontașilor de pe moșiile boierești și mănăstirești, iar răzășiile să le hotărnicești după obârșia lor, de bucurie mare ce-am avut, am strâns răzășii și am făcut o petrecere mare în sat, unde am sfătuit obștea să nu se lese răpită de răzășiile Măzănariului, până când s-a îndeplini gândul măriei-tale pentru statornicia veșnică a țăranilor.
– Și ce ți s-a întâmplat de ești așa de vânăt?
– Apoi ieri dimineață, când ieșeam cu plugurile la arăt, la poarta țarinei satului m-au oprit starețul din Răchitoasa cu boierul Dumitru Cerchez din Voinești și patruzeci de pușcași; m-au bătut cu bicele și m-au lovit cu palmele peste obraz, stupindu-mă și ocărându-mă… pentru că răscoli răzăşii. Iaca și vânătăile de pe trup – și Moș Fedeleș se arătă lui Vodă.
– Cum de-ai scăpat viu, Moș Fedeleș?
– Pe când mă ducea cu sila în sat, să-mi răpească hrisoavele ce le vedeți, au sosit răzăşii de la câmp, care fuseseră vestiți, și i-au alungat spre Avrămești, încotro fugise.
– I-au ajuns?
– Pe stareț l-au scăpat spre Florești în goana cailor, iar pe Cerchez l-au însemnat cu un glonte la, mână într-o casă din Avrămești, dar ca prin minune l-au scăpat viu la Voinești.
– S-au liniștit răzăşii?
– Liniștit, măria-ta.
– Bine, dar acum ce vrei de la mine?
– Măria-ta! Mă rog ca să pedepsești vinovații, ca un părinte al țăranilor asupriți.
– Voi da poruncă să se cerceteze și să se pedepsească.
– Dar rușinea ce-am suferit cum rămâne, măria-ta?!
– Suie-te în trăsura mea, să-ți mai odihnești trupul obosit și istovit, mai scurtând din drum și, când îi ajunge acasă, spune fraților tăi săteni că pentru rușinea suferită ai avut cinstea să vii acasă în trăsură alăturea cu Vodă.”
Din legendele românilor, Editura Ion Creangă
Jurnal Spiritual
