Iconografia Fecioarei cu Pruncul a cunoscut o adevărată evoluţie în desenele şi în tablourile lui Leonardo, mai ales în cel de-al optulea deceniu al secolului al XV-lea, în timp ce pictorul se afla la Florenţa, oraşul unde şi-a încheiat ucenicia, oferind primele dovezi ale talentului său.
(Madonna Benois, 1478-1480, ulei pe lemn, transferat pe pânză 49,5 X 33 cm)
Dintr-o notă personală rezultă că, în 1478, artistul începuse să lucreze la două „Madonne”. Una dintre ele ar putea fi Madonna Benois, intitulată astfel după numele ultimilor săi proprietari, care, deşi copleşiţi de numeroase oferte fabuloase din partea colecţionarilor străini, hotărăsc să doneze această operă Ermitajului, păstrând astfel lucrarea pe teritoriul Rusiei.
Nu sunt clare circumstanţele în care opera ajunsese în această ţară, dar legenda spune că ar fi făcut parte din scenografia unui spectacol de circ. Paternitatea operei, susţinută abia la începutul secolului al XX-lea de către cei mai renumiţi experţi europeni, este astăzi unanim acceptată.
Modul delicat de folosire a luminilor şi a umbrelor, care tratează contururile în „sfumato”, oferă figurilor o inegalabilă senzaţie de vitalitate, fiind, fără îndoială, tipic maestrului, care stabileşte aici o formulă pe care o va folosi şi în operele următoare.
Între Maria, care are aspectul unei fete foarte tinere, şi Iisus se naşte o complicitate duioasă, reprezentată prin jocul mâinilor şi al privirilor. Cu toate acestea, floarea cu cele patru petale ale sale, prin care Fecioara urmăreşte să distragă atenţia Pruncului, trimite la inexorabilul moment al Răstignirii.
Albumul de artă „Muzeul Muzeelor”, editura Litera, 2009
