Natura este puţin simţitoare faţă de însuşirile minţii noastre, dar este foarte simţitoare faţă de însuşirile noastre morale.
Întreaga natură este nepăsătoare la cultura noastră materială, dar nu este nepăsătoare la compătimire, bunătate, neprihănire, după cum nu este nici la lăcomie, răutate ori patimi.
Aceasta este o mărturie grăitoare a faptului că natura vădeşte mai întâi de toate o însemnătate morală.
Natura întreagă este, într-un plan inferior, omul în fragmente.
De aceea totul seamănă cu omul şi totuşi, din acest întreg, nimic nu este omenesc afară de om.
Natura este, aşadar, materialul risipit al omului. Tot binele şi răul nostru este înfăţişat de natură în nenumărate feluri şi nuanţe. Patimile şi facerile de bine, năzuinţele şi nebunia, pacea şi războiul lăuntric, toate se regăsesc închipuite în făpturi din natură, în lucruri sau elemente, în locuri şi înclinaţii.
Natura este omul răsturnat, este întregul om lăuntric, întregul om duhovnicesc, în chipuri şi expresii.
Natura este omul lărgit, omul este natura restrânsă.
Cine priveşte mai adânc natura, va afla într-însa toate însuşirile sufletului său, toate păcatele, patimile şi facerile de bine înfăţişate limpede în animale, în plante şi-n stihii; în mări, în râuri şi-n mlaştini; în stele, în furtuni şi-n trăsnete.
Câteva pilde în această privinţă a dat Platon, mai multe Sfântul Dionisie Areopaghitul şi Sfântul Grigorie al Nissei.
Zilnic vorbim despre oameni în imaginile naturii, bunăoară: „leneş ca o vacă,” „iute ca un râs,” „blând ca un miel”; „nevinovat ca un porumbel,” „viclean ca o vulpe”; „dulce ca mierea,” „viclean ca un şarpe,” „turbat ca o hienă”; „răzbunător ca un urs,” „rău ca un lup,” „pofticios ca un câine”; „mieros ca o pisică,” „lacom ca un porc”; „luminat ca un soare,” „neaşteptat ca furtuna,” „proaspăt ca roua” ş.a.
Îşi arată fluxul şi refluxul său în cele bune şi-n cele rele. În vremurile de înaltă moralitate a unui popor, şi natura are un flux în cele bune şi un reflux în cele rele.
In vremurile de uitare de Dumnezeu, de atheism şi imoralitate a unui popor, şi natura are un flux în cele rele şi reflux în cele bune.
Nici norii de lăcuste nu se arată când vor ei, nici sănătatea copiilor şi nici roadele pământului nu propăşesc fără aceste aspre rânduieli morale.
Popoarele care trăiesc mai mult în sânul naturii decât în oraşe şi, pentru aceasta, văd zi de zi faţa şi toanele naturii, au în această privinţă o experienţă statornică.
După măsura binelui din oameni, şi natura îşi dăruieşte măsura sa de sănătate şi de roade. Această experienţă a fost zugrăvită în popor printr-o zisă nimerită: „Aşa credinţă, aşa măsură.”
Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, “Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009
