Cum a rămas bătrânul continent fără Dumnezeu

0
282

Secolul XX ne-a oferit două experiențe sociale cu viziune globală și pretenții mântuitoare: nazismul și comunismul. Fiecare cu “mântuitorul” şi stindardul său. nazismul și comunismul in europa

În nazism, o rasă “superioară”, din inima Europei, a tropăit câțiva ani în toate direcțiile cu intenția de a pune temelia unei împărății pământești de cel puţin 1000 ani. În această împărăție, religia de stat ar fi fost ocultismul, iar creştinismul, în cel mai fericit caz, pentru o vreme greu de tolerat, după care desfiinţat şi declarat ilegal. Simbolul ales de Hitler spune totul.

“Zvastica este unul din simbolurile cele mai răspândite şi mai vechi din lume. Poate fi regăsita din Extrema-Asie până în America Centrală, trecând prin Mongolia, India şi Europa de Nord. (…) Simbolistica numerelor ajută la o mai bună înţelegere a sensului de putere totalizantă a acestui însemn; zvastica este alcătuită dintr-o cruce ale cărei braţe sunt cvadruplate (…) Valoarea sa numerică este deci de patru ori patru, adică şaisprezece. Este dezvoltarea puterii realităţii sau a universului. Dezvoltare a universului creat, se asociază cu marile figuri creatoare sau mântuitoare (…) Dezvoltare a unei realităţi omeneşti, va exprima extrema dezvoltare a puterii laice, ceea ce explică atribuţiile sale istorice, de la Carol cel Mare la Hitler.”  

Nazismul este “biciul” care a a îngrozit pe toată lumea.

Comunismul, o clasă “mântuitoare” internaţionalistă. Clasa muncitoare (aliată cu ţărănimea îmblânzită şi intelectualitatea reeducată), sub conducerea înţeleaptă a atâtor conducători luminaţi (şi iluminaţi) a luptat câteva decenii (şi încă mai luptă, pe alocuri), pentru a duce naţiunile spre comunism (în zbor!), tot o împărăţie pământească, cu perioadă nedeterminată. În această împărăţie, pe care am văzut-o funcţionând după indicaţiile lui Marx şi Engels, religia fiind opium pentru popor – a fost înlocuită cu ateismul.

Creştinismul, după ce i s-a aplicat o sfântă corecţie (pentru a nu mai amăgi poporul), a fost degradat la rangul de religie tolerată, până când educaţia ateist-științifică a omului de tip nou va fi învins definitiv.

Simbolul ales de părinţii comunismului este steaua cu cinci colţuri. “Steaua sclipitoare a Masoneriei se trage din pentagrama pitagoreică. Steaua cu cinci colţuri este simbolul manifestării centrale a Luminii, a centrului mistic, a focarului unui univers în expansiune. Aşezată între echer şi compas – adică între Pământ şi cer – această stea îl figurează pe omul regenerat radiind precum lumina în mijlocul tenebrelor lumii profane. Ea este, ca şi numărul cinci, un simbol al perfecţiunii.

Comunismul este strans legat de masonerie.

În tabloul gradului Companion sau Calfă (al doilea grad, în ordine crescătoare din ierarhia masonică), steaua scânteietoare are în centrul ei litera G. Este vorba de echivalentul iodului. Principiul divin în inima iniţiatului.”altar1

Pentru a se armoniza cu fondul, steaua în cinci colţuri este când aurie, când roşie. Francmasoneria este foarte grijulie cu acest simbol. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a tras de urechi Ungaria, pentru că, în baza unei legi, a interzis unei persoane purtarea acestui simbol comunist.

La noi, în România, organizaţii ale aşa-zisei societăţi civile s-au mobilizat cu fervoare împotriva mutării monumentului francmasonic (al eroilor pentru patrie şi socialism) în formă de pentagramă, din Parcul Carol, pentru a lăsa loc viitoarei Catedrale a Mântuirii Neamului. Am avut ocazia să iau cunoştinţă de anticreştinismul feroce al unei familii care se opunea amplasării catedralei în acel loc.

Comunismul este “jugul” în care şi-au băgat gâtul, de voie sau de nevoie, milioane de oameni speriaţi cu “biciul” nazist.

Prin culisele istoriei circulă zvonul (nu fără motiv!) cum că lansarea celor două experimente a fost finanţată din acelaşi surse…

Dar ce mai contează acum, când amândouă s-au dovedit un eşec (ca toate încercările omului de-a lungul istoriei de a construi un rai pământesc).

Sub bici (nazismul) şi sub jug (comunismul) mocneşte totdeauna revolta.

Mai devreme sau mai târziu, ea va izbucni. Într-un ţarc lărgit, cu largă libertate de mişcare şi cu momeală de bunăstare generală, vor intra de bunăvoie, ba chiar cu entuziasm, toate oile… Şi, o dată intrate, bete de atâta bine, se vor lăsa tunse, marcate, sacrificate…

După câteva decenii de separaţie prin ziduri de beton şi cortine de fier, nu fără oarecare păruieli şi încăierări, Europa a devenit un creuzet în care, prin bună înţelegere (sic!), sunt arse toate animozităţile de secole, se desfiinţează toate barierele, se înlătură toate obstacolele, pentru a se construi o casă comună pentru toţi, un fel de civitas solis (Tommaso Campanella).

Cea mai serioasă piatră în calea fericirii comune, înlăturată printr-o trăsătură de condei, este fără îndoială creştinismul. Constructorii noii Europe (ca parte a Noii Ordini Mondiale) au resit să scoată din Constituţia Europei orice referire la rădăcinile creştine ale continentului.noua-ordine-mondiala

În ciuda unor opoziţii ecleziastice și laice, francmasonii adoptă, la 20 iunie 2004, la Bruxelles, proiectul Constituţiei europene care nu mai face nicio referire la rădăcinile creştine ale Europei. Ceea ce trebuia să fie un certificat de naştere este de fapt un certificat de deces. Bătrânul continent a rămas fără Dumnezeu, fără de care nu ar fi existat.

De jure Europa nu mai este creştină, iar de facto creştinismul este pus la zid ca anacronic, făcându-se loc ocultismului, păgânismului, ateismului etc şi, în perspectivă, unei religii sincretice care să le includă pe toate.

“Uneori pare că lumea s-a întors pe dos”, remarca ziarul italian Il Foglio Quotidiano din 27 august 2003, cu referire la poziţiile unor personalităţi faţă de creştinism. Giulio Andreotti, om politic catolic prin excelenţă, spunea că “dezbaterea asupra citării rădăcinilor creştine ale Europei în Constituţie (…) este o poticneală formalistică, pentru că ceea ce contează este substanţa şi nu o formulă.”

Iată însă ce spune juristul Joseph Halevi Horowitz Weiler, specialist în drept constituţional, profesor la New York University, citat de acelaşi ziar, Il Foglio Quotidiano, şi de site-ul  www.conoze.com:

” Este absurd ca în viitoarea Constituţie a Europei să nu se menţioneze rădăcinile creştine ale Europei. Eu sunt evreu practicant, dar în acelaşi timp şi un constituţionalist practicant şi, ca atare, trebuie să amintesc că opţiunea constituţională a jumătate din ţările membre ale UE este aceea de a se ţine cont şi de a se menţiona creştinismul. (…) O Europă creştină nu este o Europă exclusivistă sau în mod necesar confesională, ci respectă în mod egal toţi cetăţenii, credincioşi şi laici, creştini şi necreştini. (…) Nu este posibil să se adopte numai sensibilitatea constituţională franceză.

Sunt împotriva unui imperialism constituţional şi cultural care să favorizeze o opţiune şi să excludă pe cealaltă. (…) Mesajul adevăratului model european trebuie să fie acela că nu există contradicţie între democraţie şi religie. Democraţia nu trebuie să se teamă de religie şi religia nu trebuie să se teamă de democraţie. Şi aceasta este o atitudine foarte europeană, de ce s-o excludem? (…) Unii s-au supărat pe mine pentru că spun că în Europa există o anumită cristofobie sau că există un ghetou creştin: evident nu o spun într-un sens comparativ, este clar că creştinii nu trăiesc ca evreii în cel de-al doilea război mondial. O spun într-un sens provocator, pentru a incita la reflecţie. Ghetoul creştin există prin zidurile pe care ei înşişi (creştinii) le ridică.

În ceea ce priveşte cristofobia, vorbesc mai ales într-un sens cultural, de o tendinţă care există – şi este aceea a progresului identificat cu laicismul.” cristofobia-um-exagero

Europa revine astfel la starea de dinainte de Constantin cel Mare.

Nu întâmplător, ci chiar ostentativ, anumite momente solemne din edificarea UE s-au desfășurat în locații amintind de Grecia Antică, de Imperiul Roman păgân dinainte de Hristos (la poalele Acropolei, într-o mănăstire dezafectată din Portugalia etc.).

În ajunul bătăliei de la Pons Milivius (Podul Vulturului) din 28 octombrie 312, contra lui Maxenţiu, Constantin a văzut ziua pe cer o cruce luminoasă, deasupra soarelui, cu inscripţia, “in hoc signo vinces” (“în acest semn vei învinge”). Noaptea, în vis, i s-a arătat Mântuitorul cerându-i să pună steagurile armatei sale Sfânta Cruce ca semn protector în lupte.

Steagul cu monogram creştină s-a numit labarum. Cu numai 20 000 de soldaţi, Constantin a reuşit să învingă armata de 150 000 de soldaţi a lui Maxenţiu. În ianuarie 313, Constantin cel Mare dă Edictul de la Milan (Mediolanum), prin care creştinismul devine “religio licita”, adică religie permisă, împăratul devenind protector al creştinismului şi, în cele din urmă, primul împărat roman creştin.

Astăzi peste tot îşi flutură stindardul noua Europă, cu toate ca comunismul si nazismul de mult au incetat sa fiinteze.

Europa, o damă de moravuri din ce în ce mai uşoare, maimuţărindu-se, purtând pe cap o cunună cu douăsprezece stele, lăsând impresia că ea este “O femeie înveşmântată cu soarele; şi sub picioarele ei, luna; şi pe capul său, o cunună cu douăsprezece stele.” (Ap. 12,1 – Fecioara Maria, “Eva cea nouă”). Oricât s-ar sulemeni, noua Europă seamănă din ce în ce mai mult cu “Desfrânata cea mare, care șade pe ape multe” (Ap. 17,1) purtată de Fiara, “ea care are cele șapte capete şi cele zece coarne” (Ap.17,7).

Dacă cele douăsprezece stele din cununa Evei celei noi simbolizează cele douăsprezece seminţii ale lui Israel şi cei doisprezece apostoli, ce pot să însemne cele douăsprezece stele galbene din steagul UE?

Misterul îl dezlegăm mergând în parcul Herăstrău, acolo unde altădată era Aleea scriitorilor. Artiştii (scriitori, muzicieni etc.) au dispărut. La mijlocul aleei, a apărut o rotondă de capete megametalice, hidoase: sunt cele douăsprezece personalităţi vest europene (din Franţa, Italia, Benelux, Germania) care au trudit la proiectarea şi propovăduirea a ceea ce astăzi numim Uniunea Europeană, o împărăție pământească: Jean Rey (1902-1983), Paul Henri Spaak (1899-1972), Konrad Hermann Josef Adenauer (1876-1967), Walter Hallstein (1901-1982), Robert Schumann (1888-1963), Jean Omer Gabriel Monnet (1888 – 1979), Sicco Leendert Mansholt (1908-1995), Johann Willen Beyen (1897-1976), Alterio Spinelli (1907-1986), Alcide de Gasperi (1881-1954), Pierre Werner (1913-2002), Joseph Bech (1887-1975).Apostolii UE

“Apostolii” UE au trecut de la cele veşnice, succesorii acestora continuând operă de “eurovandalizare”, pregătind astfel calea unui “messia” pentru unirea oamenilor într-o împărăție pământească. “Nous ne coalisons pas des Etats, nous unissons des homes” (Noi nu coalizăm state, noi unim oamenii”), spunea Jean Monnet (discurs, Washington, 30 aprilie 1952).

În mijlocul rotondei, pe un catarg, flutură steagul UE, un cer albastru închis cu douăsprezece steluţe galbene. Cei doisprezece apostoli ai lui Iisus Hristos (Petru, Andrei, Ioan, Iacob, Toma, Bartolomeu, Matei, Iacob, Simion, Iuda – nu Iscarioteanul, Matia) au propovăduit Împărăția lui Dumnezeu, care Împărăție nu este din lumea aceasta. Care împărăție va învinge, oare? Victor Hugo îi spunea lui Napoleon Bonaparte (un împărat ateu care a încercat și el să facă o Europă unită): „Sire, viitorul aparține lui Dumnezeu!

Și ce se va întâmpla cu „Desfrânata cea mare„ (Imperiul Roman păgân reînviat prin clonare – UE)?

„15. Și mi-a zis: Apele pe care le-ai văzut și deasupra cărora șade Desfrânata sunt popoare și gloate și neamuri și limbi.

16. Și cele zece coarne pe care le-ai văzut și Fiara o vor urî pe Desfrânata şi-o vor face pustie și goală, și carnea ei o vor mânca și pe ea o vor arde în foc; (Ap.17,15-16)”

                                                                                                                                                                                                               ( Nicușor Gliga – iulie 2008)

Sursa Revistă Lumea, nr.8/2013

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here