Necurăția cea mai mare a trupului este o nimica toată față de necurăția sufletului pângărit.
Puțină apă și săpun, și toată murdăria trupului se spală: și noroiul, și duhoarea, și păduchii, și urâciunea. Dar murdăria sufletului nu se poate spăla în nici un chip, până sufletul nu se înnoiește.
Pardoseala murdară se spală, fără a fi nevoie să o înlocuiești întotdeauna cu alta nouă ca să fie curată. Dar aerul necurat din cameră de nimic nu poate fi spălat, de nimic curățit; trebuie scos din cameră și înlocuit cu aer proaspăt.
Tot așa este și cu sufletul. Sufletul întinat trebuie să se înnoiască, să renască, ca să ajungă curat. Când camera are fereastră, este ușor să dai aerul necurat afară și să aduci în loc aer proaspăt. Însă cum se va împrospăta aerul în camerele lipsite de ferestre și de uși?
Sufletul care are fereastra îndreptată spre Dumnezeu, ușor se va împrospăta, curăți, înnoi, renaște. Însă cum se va curăți sufletul întinat al celui ce nu are nici o deschizătură îndreptată spre Dumnezeu, izvorul împrospătării și al întineririi sufletului?
Sfântul Nicolae Velimirovici Episcopul Ohridei şi Jicei, “Gânduri despre bine şi rău”, Editura Predania, Bucureşti, 2009
