Personalitate marcantă a Bisericii Ortodoxe Române din veacul XX, Nicolae Popovici este relativ puţin cunoscut faţă de cum ar merita să fie. S-a născut în 1903, în comuna Biertan, din fostul judeţ Târnava Mare. Si-a făcut studiile secundare la liceul „Andrei Şaguna” din Braşov şi pe cele universitare la Facultatea de Teologie din Cernăuţi, unde a susţinut şi un strălucit doctorat pe tema epiclezei euharistice.
Un timp Nicolae Popovici fost profesor la Sibiu, pentru ca în aprilie 1926 să fie ales episcop al Oradiei Mari. În noua calitate de episcop, a dovedit că nu este numai un erudit, ci şi un om de acţiune, ştiind să îmbine cuvântul cu fapta. Era în acelaşi timp stăpânul turmei dar şi slujitorul ei umil, impunând tuturor prin puterea exemplului personal. Din îndemnul său, 12.000 de concubini din eparhia Oradiei s‑au cununat civil şi religios, primind astfel binecuvântarea Bisericii.
Era în acelaşi timp un orator desăvârşit, ţinând adesea predici din amvonul catedralei episcopale. Ştia exact ce să spună, pentru a mângâia şi întări inimile credincioşilor şi, în acelaşi timp, cum să spună, pentru ca toţi să înţeleagă învăţătura lui Hristos. De aceea, catedrala era mereu plină, orădenii fiind deosebit de mândri de vlădica lor.
În vara lui 1940, România pierdea Basarabia, Bucovina de Nord şi nord-vestul Ardealului.
O parte importantă a eparhiei Oradiei era astfel ruptă de ţară, din fericire vremelnic. Cunoscând prestanţa şi intransigenţa episcopului Popovici, care s-ar fi opus categoric unei politici antiromâneşti, autorităţile horthyste l-au expulzat din tritoriul ocupat. S-a stabilit la Beiuş, continuând să slujească, să ctitorească şi să spere.
Recucerirea Basarabiei, Bucovinei de Nord şi crearea Misiunii Ortodoxe Române din Transnistria în 1941 l-au făcut pe Nicolae Popovici să părăsească un timp turma sa.
El a plecat aproape şase luni în aceste teritorii, lovite de ateismul comunist, pentru a contribui cu puterile sale la renaşterea vieţii creştine. Dacă Basarabia şi Bucovina fuseseră numai un an sub ocupaţie sovietică, Nicolae Popovici a constatat în Transnistria efectele devastatoare pe care le făcuse comunismul pe toate planurile, în 20 de ani de acţiune continuă. De aceea el nu a obosit să denunţe această plagă a umanităţii, deopotrivă prin cuvântări şi prin scris.
Sfârşitul anului 1944 aduce României eliberarea Ardealului de Nord, dar marchează şi începutul comunizării ei. Nicolae Popovici se întoarce în sfârşit la Oradea, dar văzând răspândirea acestei ideologii inumane şi atee chiar în propria ţară nu poate rămâne indiferent.
Atunci, dintre toţi, el a ales calea unei opoziţii deschise. A fost convins de faptul că statul comunist nu se va mulţumi cu simpla supunere a Bisericii, ci va încerca distrugerea ei. În acţiunile sale el a respectat permanent canoanele şi tradiţia Bisericii.
După cum se ştie, Biserica ortodoxă nu se amestecă de obicei în treburile statului, ocupându-se de dezvoltarea vieţii religioase. Dar, deşi respectă statul, uneori prea mult, Biserica ortodoxă are autonomia ei în luarea deciziilor, în afacerile ecleziastice şi libertatea de a-şi răspândi învăţătura. Când aceste lucruri sunt încălcate de stat, Biserica are dreptul să reacţioneze. Episcopul Popovici a militat pe toate căile pentru a arăta şi opri abuzurile statului comunist faţă de Biserică.
Prin memorii înaintate Ministerului Cultelor a afirmat dreptul suveran al episcopului de a-i numi pe protopopi. A cerut ca preoţii să nu mai fie arestaţi fără ştirea ierarhului, iar acesta să poată interveni în apărarea celor reţinuţi.
A cerut să nu se mai organizeze diferite manifestări duminica, menite să tulbure liniştea liturghiei. S-a opus unificării Bisericii greco-catolice cu Biserica ortodoxă, considerând că lucrurile făcute prin forţă nu au durabilitate. De asemenea, a căutat să limiteze influenţa sindicatului de la episcopie – calul troian al comuniştilor în viaţa Bisericii.
În ceea ce priveşte predicile sale, el a refuzat constant să se supună indicaţiilor date de Ministerul Cultelor. A afirmat că nu poate spune neadevăruri în biserică. Astfel, a refuzat să vorbească despre binefacerile colectivizării, despre lupta pentru pace şi alte aspecte pe care comuniştii le-ar fi dorit promovate de preoţi. În schimb, el vorbea despre măreţia credinţei creştine, despre speranţă în mai bine, despre valorile naţionale.
Episcopul de Oradea devine persoană non grata.
Pentru Securitatea care nota conştiincioasă toate aceste predici, ele nu erau altceva decât instigări contrarevoluţionare. În ochii autorităţilor, episcopul de Oradea devine persoană non grata. În urma presiunilor foarte mari, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române a fost obligat să-l pensioneze – pe 4 octombrie 1950. Toate eforturile patriarhului Iustinian de a-l salva, prin mutarea lui la Galaţi, s‑au izbit de afirmaţia categorică a lui Dej şi Groza. Ei, au spus că, dacă Popovici nu e pensionat, atunci va fi arestat. Restul zilelor, un adevărat exil, Nicolae Popovici şi le-a petrecut la Mănăstirea Cheia. Aici moare în 20 octombrie 1960, la doar 57 de ani. În 1992, trupul său este adus şi odihneşte în catedrala din Oradea.
Mărturisitorii din închisorile comuniste, Ciprian Voicilă