Nifon pustnicul

0
149

sf nifonCând i-a murit tatăl, Porfirie avea 12 ani. A văzut cum l-au adus de la ogor ţeapăn, înfăşurat într-o pătură. A venit la mort întreg satul. Ziceau că l-a lovit catârul în şale.

Mama lui Porfirie avea şapte copii. A plâns după mort zile şi nopţi atât cât pot plânge doi ochi omeneşti. A venit apoi părintele soţului, ca să vorbească cu mama despre copii. Au chibzuit să ţină văduva jumătate dintre ei, iar cealaltă jumătate să-şi caute pâinea în alte părţi. Părintele a trimis pe cei doi băieţi mai mari la ţară, să lucreze la mitropolit. Mai târziu poate vor merge şi la şcoală. Sora cea mai mică a mers în satul vecin la sora înaltului. Pentru Porfirie au hotărât să meargă câţiva ani la Sfântul Munte, la fratele mamei care era călugăr, iar mai târziu să se facă preot, dacă va vrea.

Aşa a plecat Porfirie la Sfântul Munte. Mama i-a pregătit o bocceluţă cu haine şi puţin posmag de drum. A sărutat pe Porfirie şi Porfirie a plâns. A plâns şi mama, pentru că acesta îi era băiatul cel mai drag. Apoi părintele l-a dus la Arnea. Nu era departe. Acolo a găsit câţiva închinători, care mergeau la Sfântul Munte şi le-a încredinţat lor pe Porfirie.

Pe atunci drumul la Sfântul Munte mergea pe uscat şi era pietruit de la Ierison până la Lavra. Porfirie a văzut păduri, mări şi, când a ajuns la Sfântul Munte, s-a minunat de mănăstirile cele mari şi de biserici.

Dar unchiul său, călugărul, nu trăia în mănăstire, ci se afla printre pustnici în pustie. Când Porfirie a ajuns la el, a văzut o casă cu etaj, zidită pe spinarea unei stânci. În faţă prăpastie, pe de lături prăpastie, numai în spate era o cărare. Bătrânul a pus pe băiat în faţă, l-a privit în ochi şi i-a zis că seamănă cu tatăl său. A văzut şi copilul pe bătrân că semăna cu mama lui; era înalt, cu faţa suptă şi cu barbă mare. Avea şi un diacon la chilie.

I-au aşternut lui Porfirie ca să doarmă, o vechitură drept saltea şi două pături de acoperit. A venit noaptea şi copilului îi era frică într-un loc aşa de pustiu şi întunecos. A prins a plânge în ascuns până a adormit.

Astfel Porfirie a intrat în lumea călugărilor. I-au făcut o rasă mică şi culion; a rămas netuns şi a început să-i crească păr pe obraz şi barba. A deprins toate trebu­rile şi le făcea cel dintâi. Aprindea focul, gătea mâncare, aducea apă şi strângea apă de ploaie. în casa bătrânului nu se dormea noaptea. Când se întuneca, fiecare în chilia lui zicea rugăciunea lui Iisus, numărând boabele metaniilor. Bătrânul învăţa pe băiat să citească rugăciu­nile. Timp de patru ceasuri, după apusul soarelui, îl învăţa carte. Terminau când se zărea de ziuă, apoi se odihneau câteva ceasuri. Ziua tăia cruciuliţe de lemn şi îngrijea cei doi metri de grădiniţă cu bob şi doi migdali. Gătea bob, năut şi la sărbători ceva peşte din mare.

Timpul trecea şi Porfirie niciodată nu s-a arătat obosit sau neascultător. „Vino-ncoace, Porfirie!”; „Evloghite, gheronda!”; „Du-te încolo, Porfirie!”; „Evloghite, gheronda”.

Faţa i s-a uscat şi a devenit serioasă, ca şi cum nu mai era faţă de copil. Amintirile îi rămăseseră departe, în urmă. îşi mai aducea aminte de mama. Altă femeie nu mai ştia. Mama şi Stăpâna Născătoare de Dumnezeu, pe care adeseori, uitându-se la icoană, le amesteca. Om din lume nu ajunsese niciodată la chilie, nici tăietor de lemne. Numai călugări vedea la conacul de dincolo, când ducea cruciuliţele şi lua hrana.

Aşa a petrecut Porfirie 20 de ani, după care gheronda, adică bătrânul lui, i-a spus că este timpul să ia darul marelui şi îngerescului chip. L-au făcut deci monah în marea schimă. I-au schimbat numele şi l-au numit Nifon. El păstra în amintire doar chipul mamei şi trupul tatălui înfăşurat în pătură. Nimic altceva nu-i mai schimbase viaţa. Numai că acum purta semnele schimei mari îs – (Iisus); Hs – (Hristos) Ni Ka – (biruitorul). în mijloc avea o cruce, iar deasupra capului lui Adam, literele T – (Touto), S – (Simion), F – (Foveros), D -(Demoni), care înseamnă „Acesta este semn înfricoşător dracilor!”

Pe marginea stâncii, zilele şi nopţile curgeau ca picăturile de ploaie. Gheronda se gârbovise; îşi târa cu greu picioarele şi glasul îi slăbise. în acest timp a venit la chilie primul om din lume, un proiestos arhimandrit, cu rasa călcată şi cu manşete albe. L-au servit cu smochine şi a rămas cu ei la priveghere. Dimineaţa a luat deoparte pe Nifon şi 1-a întrebat de vârstă şi ce carte ştie. „Să-l iau la oraş – a zis acela către bătrân -, să meargă la şcoală şi să se facă preot”. „Cum va zice el singur”, a răspuns bătrânul. Şi Nifon a zis nu, fară să-şi dea bine seama de ce, dar a zis nu!

N-au trecut multe zile şi bătrânul lui a adormit în Domnul şi 1-a lăsat în mijlocul privegherii. S-a aşezat în strană şi când s-a ridicat soarele, faţa îi era albă ca şi barba. Nu se mişcase deloc. Apoi au venit părinţii de la schit, i-au întins rasa, l-au cusut în ea şi l-au îngropat la rădăcina migdalilor, alături de grădiniţă. Nifon a adus flori sălbatice şi i-a împodobit crucea. A făcut şi o candelă la mormânt din paharul bătrânului, rămas acum de prisos.

Noul bătrân care i-a urmat era dificil, reumatic şi grabnic la mânie şi se pornea asupra lui Nifon. Nifon deja nu mai era copil, dar nu a întors niciodată vreun cuvânt bătrânului. Au petrecut amândoi încă vreo zece ani în viaţă. La sfârşitul celor zece ani, a venit al doilea vizitator la chilie. Era fratele lui Nifon, se făcuse preot la oraş. Nifon i-a sărutat mâna, iar el 1-a sărutat pe frunte. Era însurat şi avea trei copii. I-a spus despre mama că murise de cinci ani. I-a spus şi de sora lui cea mică, Evanghelia, care murise şi ea muşcată de un câine. Elena era măritată la ţară, alt frate ajunsese doctor şi trăia în oraş. Ceilalţi doi mai mici terminaseră şcoala. Nifon a rupt o hârtie în două, pe unul a scris pe cei vii, pe cealaltă pe cei morţi. întâi pe gheronda, apoi pe tata, pe mama şi pe mica Evanghelia. Dar şi cei vii erau atât de departe în amintirea lui, că deseori în mintea lui nu-i putea deosebi pe unii de alţii.

După aceasta Nifon a luat binecuvântare de la gheronda să meargă la Karulia. Murise un pustnic rus şi Nifon a luat chiliuţa lui. Era zidită într-o peşteră, pe vârful unei stânci. Aici Nifon şi-a trăit restul vieţii. Cobora de pe stâncă ţinându-se de lanţ şi călcând pe colţurile de stâncă de deasupra mării. Chilia avea o uşiţă la o parte, în faţă o fereastră, iar dedesubt, deschis şi căscat, haosul prăpăstiei. în timpul iernii marea urla ca o fiară rănită.

De acum înainte timpul nu se mai măsura. Nifon era alb ca zăpada şi tot mai gârbovit. Nopţile curgeau în veghe, iar zilele obositoare. Acum făcea mai puţine cruciuliţe, mânca mai puţin posmag. Şi bobul nu-1 mai fierbea la foc, ci numai îl înmuia, ca să se cojească. Aduna apă de ploaie cu un burlan într-un chiup şi apa mirosea ca aghiasma. Faţa bătrânului era liniştită şi uneori veselă, cum nu fusese vreodată în viaţă. Duminica se cobora de pe stâncă şi mergea la Katunachi la Sfânta Liturghie, ca să se împărtăşească. Celelalte zile citea singur, ca întotdeauna. în larg treceau corăbii, dar el nu se gândea cum arată lumea, sau oamenii. Făcea numai semnul Crucii peste corăbiile care treceau pe mare, ca să călătorească cu bine. Avea şi acum acea hârtie cu vii şi morţi, agăţată sub icoane. Numai că acum nu mai ştia câţi din cei dragi ai lui mai trăiesc şi câţi au plecat. De aceea erau toţi vii şi îi pomenea la vii pe toţi. Chiar şi pe tata, pe care-l văzuse înfăşurat în pătură şi pe gheronda, pe care-l îngropase cu mâinile lui.

Plecarea lui Nifon la Hristos a fost în ziua de Paşti. Urcase la Katunachi la Sfânta Liturghie. A stat în strană cu lumânarea aprinsă, s-a apropiat de Sfântul Altar şi s-a împărtăşit, apoi s-a întors la strana lui. Ziceau că l-au văzut zâmbind. Lumânarea ardea lângă el. Monahii l-au ridicat, l-au cusut în rasa lui şi l-au coborât la Karulia. La câţiva metri de chilia lui, au săpat într-o scobitură de piatră şi l-au aşezat la odihnă, în aşa fel ca să privească marea. Pe stâncă sădise el însuşi flori sălbatice. în chilie i-au găsit şi crucea gata. Şi-o făcuse singur. Pe ea scrisese: „Nifon monahul”. îşi scrisese şi numele în pomelnicul celor vii.

Traducere din „Foame şi Sete” de Hristu Gheanara ed. alV-a, Atena

Fapte minunate de la părinţi atoniţi, Arhimandrit Ioanichie Bălan

[twitter style=”horizontal” float=”left”] [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here