Până la urmă, tot smerenia este vârful tuturor virtuților. Dacă cineva are fapte bune și n-are smerenie, se răstoarnă din căruță; este în primejdie. Unii n-au fapte bune, dar au smerenie, căință, păreri de rău, pe aceia îi mântuiește Bunul Dumnezeu mai mult ca pe aceia care au fapte bune și li se pare că au ceva.
Un bătrân s-a rugat Bunului Dumnezeu întrebând ce fapte să mai facă, ca să se mântuiască. Și i s-a arătat îngerul și i-a zis: „Așa te mântuiești, dacă cugeți astea: nimica sunt, nimica pot, nimica am”. Și aceste cuvinte, tot un cuvânt sunt: smerenia. Și cine se smerește, caută să fugă de tulburări… În viaţa de obşte, de tulburări nu poţi fugi; numai atâta: să ţii gura închisă, să zici „Doamne Iisuse…”, și să răspunzi numai strictul necesar; cât este nevoie. Atâta am sporit în mănăstire: cât am ascultat de altul.
Smerenia sporește prin spovedanie. Mărturisirea este așa: pe măsură ce avem căință, și mărturisim întâi pe cele mari, pe acea măsură Duhul Sfânt ne va ierta; și prin mărturisire sporește și smerenia: Când cineva se duce la mărturisit, să aibă o căință, o smerenie mare…, și să creadă cu adevărat că Duhul cel Sfânt lucrează prin duhovnic – și atunci îl ajută Duhul Sfânt. Cine s-a trezit n-are decât să plângă. Sunt multe ispite din care, numai prin smerenie, Duhul Sfânt ne miluiește.
Mi-a spus un părinte așa: cât pot să nu mă las să mă scoată alții din iad; este nenorocire să te lași scos de alții…
„Lupta pentru smerenie și pocăință” – Părintele Proclu Nicău
Jurnal Spiritual
