– Părinte Macarie, înainte de a vorbi despre monahismul athonit de astăzi, vă propun să prezentaţi, în rezumat, monahismul athonit „clasic”, aşa cum a fost el trăit timp de o mie de ani în acest Sfânt Munte, punctând şi raportul dintre mănăstire şi schit la Muntele Athos, pentru că, aşa după cum mi-aţi spus, exact în acest punct stă cheia înţelegerii noii sinteze monastice athonite de astăzi.
– Dacă acest raport între viaţa cenobitică clasică şi tradiţia eremitică este un aspect particular al vieţii în Muntele Athos astăzi, trebuie spus că e o istorie lungă, şi poate toată istoria Sfântului Munte se orientează în jurul acestor doi poli.
După cum ştiţi, la începuturile istoriei Sfântului Munte (avem puţine informaţii asupra originilor monahismului athonit, însă ţinând cont de cele ce ştim) primii monahi care au vieţuit aici – înainte de venirea Sfântului Atanasie şi de întemeierea monahismului cenobitic – erau eremiţi care trăiau într-o formă mai mult sau mai puţin organizată. Ştim însă că în epoca Sfântului Atanasie existau deja mănăstiri organizate, cu o anumită organizare centrală: un pro tos la Karies, o biserică centrală, o organizare a Synaxei – toate aceste lucruri existau deja înaintea Sfântului Atanasie. Deci aceasta înseamnă că exista un monahism nu doar cu eremiţi dispersaţi, ci şi cu mănăstiri, care nu erau mari mănăstiri imperiale, ca cea întemeiată de Sfântul Atanasie, însă deja era vorba de mănăstiri organizate. Exista mai ales, m exteriorul Muntelui Athos, o mare şi foarte veche mănăstire care avea proprietăţi în Muntele Athos, şi aceasta a creat dificultăţi şi tensiuni – cum ne arată arhivele pe care le deţinem.
Deci monahismul athonit înainte de secolul al X-lea exista deja – chiar dacă n-a lăsat prea multe urme istorice concrete – sub forma a două dimensiuni, una eremitică, iar alta, să-i spunem cenobitică – căci nu se ştie exact ce formă de coenobium era. Ceea ce istoricii presupun este că monahismul athonit a început cu adevărat în perioada iconoclasmului: se presupune că monahi din regiunile centrale ale Imperiului s-au refugiat aici pentru a scăpa de persecuţiile iconoclaste, tot aşa după cum o parte a monahilor din Asia Mică au plecat şi ei spre sudul Italiei în aceeaşi epocă. Putem vorbi deci de o primă extensiune a monahismului athonit, sub forma care exista atunci în Muntele Olimp al Bitiniei, adică sub forma lavrelor eremitice, a grupurilor de eremiţi. Primele dovezi scrise asupra unor monahi care au vieţuit pe Muntele Athos sunt câteva vieţi de sfinţi de la sfârşitul secolului al VIH-lea şi din secolul al IX-lea, începând cu Sfântul Eftimie cel Tânăr. Sfântul Eftimie cel Tânăr era exact acest tip de monah care venea din Olimpul Bitiniei şi care a avut această experienţă a monahismului eremitic, dar fiind şi prezent în mănăstire, şi care şi-a petrecut viaţa între mănăstirea care se afla la Salonic (Peninsula Chalcidică) şi Muntele Athos, unde venea pentru a practica mai intens asceza. Deci Muntele Athos era un loc de retragere isihastă, dar cu un anumit număr de mănăstiri deja existente.
Atunci când Sfântul Atanasie a întemeiat marea Mănăstire Lavra – cu ajutorul împăratului bizantin Nichifor Focas -, el a întâmpinat rezistenţa monahilor ce trăiau pe Muntele Athos, care se temeau că Sfântul Atanasie le bulversează tradiţiile şi obiceiurile de viaţă aducând un monahism foarte organizat.
Deci evenimentul istoric fundamental al întemeierii Mănăstirii Marea Lavră nu reprezintă naşterea monahismului la Muntele Athos, ci importarea în Muntele Athos a monahismului studit, un monahism foarte organizat şi strict cenobitic. Şi cum acest tip de monahism presupunea importante lucrări de construcţie, cu mulţi bani, cu multă mişcare, cu multe legături cu persoanele importante de la Curte şi cu împăratul însuşi, de asemenea cu importarea anumitor tehnologii – tocmai Sfântul Atanasie este cel care a introdus anumite elemente tehnice în viaţa monahului, pentru a i-o uşura – şi toate acestea i-au neliniştit pe ceilalţi monahi athoniţi, care se temeau că Sfântul Atanasie le va bulversa viaţa; astfel, ei s-au plâns împăratului. Până la urmă, Sfântul Atanasie a avut câştig de cauză, însă s-a creat dintru început o tensiune între monahismul cenobitic strict şi monahismul tradiţional athonit, isihast. Şi se poate spune că această tensiune a constituit, în fapt, o relaţie dialectică pe tot parcursul istoriei Muntelui Athos: doi poli distincţi care erau adesea în opoziţie, dar care au evoluat în mod progresiv până la fuziune, până la sinteză. Deci această relativă sinteză la care asistăm astăzi pe Sfântul Munte era în fapt rezultatul unui foarte lung proces de asimilare şi de raport între dimensiunea isihastă şi cea cenobitică a vieţii monastice athonite, care există dintotdeauna la Muntele Athos.
Dialoguri duhovniceşti, Ieromonahul Macarie Simonopetritul
Jurnal Spiritual
