În solemnele slujbe ale Sâmbetei Mari şi Sfântului Paşte, Biserica, prăznuind şi proslăvind mântuirea oamenilor de către Dumnezeul Inomenit ce a pătimit pentru noi, Cel care a călcat moartea cu moartea, sfărâmând porţile şi firidele iadului, Cel care a înviat omenirea în Sine şi cu Sine, exprimă cu o deosebită limpezime părerea ei despre locul unde sunt aşezate atât iadul cât şi raiul. Biserica, propriu zis, nu se ocupă cu cercetarea unde se găseşte iadul şi unde raiul dar, proslăvind pe Domnul şi vorbind despre iad şi rai, în mod inevitabil, fie şi în treacăt, îşi spune părerea despre locul lor, vorbind despre aceasta ca despre un lucru îndeobşte cunoscut. Cântarea măreaţă şi solemnă la utrenia Sâmbetei Mari, după citirea celor şase-‘psalmi şi a ecteniei mari, începe cu două adânc-mişcătoare şi totodată graţios-poetice tropare, din care, în primul cântă îngroparea Domnului iar în al doilea pogorârea Lui în iad.
După aceasta toţi slujitorii altarului, iar în mănăstiri toată frăţia, ies cu lumânări aprinse în mijlocul templului, se orânduiesc în faţa linţoliului şi încep să rostească aşa numitele (de către Ustavul Bisericesc) laude, unindu-le cu stihuri din psalmul CXVIII. Din aceste laude vom extrage pe acefea care amintesc cu cea mai mare limpezime despre faptul că iadul se găseşte înăuntrul pământului. „Ai pogorât sub pământ Făcliere al adevărului şi i-ai înălţat pe morţi ca din somn, izgonind tot întunericul sălăşluit în iad.” „Cel ce ţine pământul în mână, omorât cu trupul e ţinut acum sub pământ izbăvind pe morţi de ţinerea iadului”. „Ai pogorât pe pământ ca să-l mântui pe Adam şi nu l-ai găsit pe pământ, Stăpâne; ci ai pogorât până la iad, căutându-l”.
„De voie ai pogorât Mântuitorule, sub pământ şi ai înviat pe oamenii omorâţi şi i-ai înălţat în slava Tatălui”. „Ai pogorât sub pământ Tu Cel Care ai făcut cu mâna Ta pe oameni, ca să înalţi din cădere soboarele de oameni cu puterea atotputernică”. „Pogorând cu voia sub pământ ca mort, înalţi de la pământ la cer pe cei căzuţi de acolo Iisuse. ” „Chiar de Te-ai arătat ca mort, dar viu ca Un Dumnezeu înalţi de pe pământ la cele cereşti pe cei de acolo căzuţi, Iisuse”. În ultimele două laude Biserica proclamă în auzul întregului popor nu doar locul unde se găseşte iadul ci şi locul unde se găseşte raiul. Oamenii, în protopărinţii lor, au fost prăvăliţi pe pământ din rai: Biserica determină locul raiului zicând că oamenii au căzut din cer.
Părerea cu privire la aşezarea iadului înlăuntrul pământului poate fi urmărită pe întreaga întindere a Slujbei Bisericii Ortodoxe. Ea vorbeşte pretutindeni despre aceasta ca despre ceva unanim acceptat şi unanim cunoscut: din această cauză întâlnim rar o formulare specială a acestui fapt. Dar tocmai întrucât se întâlneşte ca ceva unanim acceptat şi unanim cunoscut, serveşte drept cea mai limpede mărturie şi dovadă. „Perdeaua s-a sfâşiat, cântă Biserica, şi iadul s-a dezgolit văzându-Te în adâncurile pământului. „Pogorând cu sufletul în tărâmul adâncului iadului ai ridicat cu bărbăţie pe toţi cei legaţi pe care i-a luat din veac moartea, amarnicul călău. „Pe Tine Carele ai pogorât până la cele ultime ale pământului şi l-ai mântuit pe om şi l-ai înălţat cu a Ta înălţare, Te preamărim.”. „Ca să nu mă mai tem Stăpâne de reîntoarcerea în pământ: Tu, doar, din pământ m-ai scos pe mine uitatul”. Adam a fost pogorât, poticnindu-se măgulirii, în prăpastia iadului.
„Să nu vin în locul plânsului, să nu văd locul întunericului, Hristoase al meu Cuvinte”. Nu este în iad pocăinţă, nu este acolo vreo înduplecare: acolo e viermele neadormit, acolo e pământul întunecat şi mohorâte acolo sunt toate. Tot aşa, în treacăt aminteşte ca despre un lucru unanim cunoscut cu privire la aşezarea iadului în adâncul pământului, sfântul Ioan Scăra-rul. El sfătuieşte pe nevoitorul evlaviei să-şi amintească fără încetare despre nesfârşita prăpastie a vâlvătăii adâncului, despre groaznicele locuri şi prăpăstii subpământene, despre coborâşurile înguste, pentru ca printr-o asemenea cugetare şi pomenire să smulgi sufletul de la voluptatea pe care şi-a însuşit-o.81 învăţătura că iadul se găseşte înăuntrul pământului este învăţătura Bisericii Ortodoxe; în foarte multe opere ale sfinţilor Părinţi, întâlnim această învăţătură82 si nici unul dintre ei nu o neagă;83 Descoperirea Dumnezeiască făcută Sfinţilor lui Dumnezeu confirmă această învăţătură.
În primele vremuri ale creştinismului, când încrâncenarea şi râvna oarbă a idolatrilor întru păstrarea idolatriei pe pământ vărsa râuri de sânge nevinovat, creştin, la Brussa, capitala Bitiniei, a suferit chinul şi pedeapsa păgânilor episcopul oraşului, Patrichie. Călăul prefect se trata în vremea aceea la băi, la izvoarele balneare termale ce se găseau lângă oraş; acolo l-a anchetat şi l-a omorât pe episcop. Cu privire la aceste ape fierbinţi, a căror temperatură şi putere de vindecare prefectul o atribuia idolilor pe care îi îndumnezeia, sfântul Patrichie i-a spus următoarele:
„Strălucite prefect! dacă vrei să afli adevărul despre cauza, curgerea şi căldura acestor ape, pot să ţi-o descopăr, dacă mă vei asculta cu blândeţe. Orice om care mărturiseşte sfântul creştinism si se închină unicului
Dumnezeu adevărat îşi agoniseşte o minte plină de înţelegerea tainelor Dumnezeieşti iar eu, fiind robul lui Hristos, măcar şi păcătos, pot să lămuresc adevărul despre aceste ape. Dumnezeu, prevăzând că oameniii făcuţi de el îl vor mânia pe El – Dumnezeul, Creatorul! lor, şi că lepădând adevărata evlavie îşi vor face idolii neînsufleţiţi şi li se vor închina, a pregătit două locuri pentru strămutarea în ele a oamenilor, după sfârşirea vieţii lor pământeşti. Primul loc a fost luminat de El cu lumina veşnică şi umplut din belşug cu bunătăţi de nespus; alt loc a fost umplut cu un întuneric de nepă truns, cu un foc de nestins si cu chinuri veşnice. El a prehotărât că în primul loc să fie strămutaţi cei care se vor strădui să fie plăcuţi Lui prin îndeplinirea poruncilor Sale, iar în al doilea loc, cel întunecat, să fie azvârliţi cei care-l mânie pe Creator cu viata lor rea şi şi-au câştigat pedeapsa. Cei ce s-au învrednicit de locul luminos vor trăi o viată fără de moarte în neîncetată si nesfârşită bucurie, iar cei prăvăliţi în locul întunecat vor fi chinuiţi fără încetare, în veci. Creatorul, despărţind focul de apă şi lumina de întuneric, le-a pus pe fiecare din ele în locuri separate, după cum le-a şi creat în chip separat. Există şi deasupra tăriei cereşti, ca şi sub pământ, foc, şi apă. Apa ce se găseşte la suprafaţa pământului, adunată în adunările sale, se numeşte mare, iar apa de sub pământ se numeşte genune. Din această genune, pentru nevoile oamenilor şi animalelor care populează pământul, apele se ridică prin măruntaiele pământului, ca printr-un fel de ţevi şi ieşind la suprafaţa pământului, formează izvoare, fântâni, râuri. Din aceste anume ape, cele care se apropie de focul subteran şi se încălzesc de la el, ies fierbinţi; cele însă, care curg departe de foc îşi păstrează răceala firească. In unele locuri ale genunii se găsesc cele mai reci ape, care s-au prefăcut în gheaţă, ca aflate departe de foc. Focul subteran e aşezat pentru chinuirea sufletelor nelegiuite. Apa din adânc care s-a prefăcut în gheaţă se numeşte tartar. Tartarul e mai adânc decât toate celelalte genuni ce se găsesc sub pământ. Iar cu privire la faptul că sub pământ se află focul, pregătit pentru nelegiuiţi, convinge-te măcar din focul care ţâşneşte din măruntaiele pământului în Sicilia”. Aşa cugeta despre iadul de sub pământ un sfânt episcop al Bisericii lui Hristos din primele veacuri.
Suspomenita preacuvioasa Teodora, după ce i s-au arătat lăcaşurile raiului a fost coborâtă în adâncurile pământului şi a văzut groaznicele, insuportabilele chinuri pregătite păcătoşilor în iad.
Oşteanul Taxiot, care a înviat, a povestit că el a fost răpit de diavoli de la vama curviei: ei l-au pogorât din văzduh în jos, pe pământ. Pământul s-a despicat şi lui i s-a dat drumul prin văgăuni înguste şi puturoase până în adâncul temniţelor iadului unde sunt închise sufletele păcătoşilor în întuneric veşnic şi în chin veşnic.
Cuvintele Scripturii despre desfătarea raiului şi despre chinul iadului trebuie înţelese simplu şi literal.
„Suferinţa pe care o întâlnim în lume”, spune sfântul Tihon al Voronejului, „este un fel de umbră şi imagine a suferinţei viitoare şi veşnice. Amarnic e să fii socotit aici printre răufăcători şi să fii alăturat oamenilor răi şi acoperiţi de ruşine; dar cu mult mai amarnic va fi să fii alăturat diavolului şi îngerilor săi răi, şi să fii socotit la un loc cu ei, veşnic. Amarnic e să fii aici în stăpânirea unui tiran şi să rabzi de la el toată înjosirea, batjocura, împilarea şi chinul; dar cu mult mai amarnic va fi să ajungi în puterea satanei, duşmanului lui Dumnezeu şi să rabzi de la el veşnic înjurătura, batjocura şi chinul. Amarnic e să rabzi aici schingiuirea, suferinţa, boala, arsura, frigurile, durerea de dinţi şi slăbănogirea trupului dar cu mult mai amarnic va fi să rabzi veşnic arsura focului gheenei, boala cumplită şi de neîndurat, scrâşnetul dinţilor, viermele neadormit şi să le înduri pe acestea cu sufletul şi cu trupul. Amarnic e să stai aici în temniţă, lipsit de lumină şi să nu simţi nici un fel de mângâiere: dar cu mult mai amarnic e să şezi în temniţa iadului şi să nu vezi niciodată lumina şi să fii lipsit de toată mângâierea în vecii vecilor. Amarnic e să suferi aici de sete şi să râvneşti dar să n-ai parte de răcoare; dar mai amarnic va fi în vecii vecilor. Într-un cuvânt: tot omul ştie ce amarnic este să rabzi o suferinţă vremelnică fie sufletească fie trupească; dar neasemănat mai amarnic e să rabzi suferinţa veşnică, atât datorită mărimii ei cât şi datorită întinderii ei, ca veşnicie, cum au de răbdat, cu trupul şi cu sufletul osândiţi! Suferinţa vremelnică e doar o umbră a celei veşnice, Umbra e o nimica toată în comparaţie cu adevărul; iai suferinţa vremelnică este o nimica toată în comparaţie cu cea veşnică. Iară cunoştinţă de suferinţa veşnică din cea vremelnică şi fereşte-te să nu ai parte de ea. Coboară acum cu mintea în iad, ca să nu cobori mai pe urmă cu trupul şi cu sufletul. Cum vei putea îndura focul care arde dar nu te mistuie, viermele care te roade dar nu te roade până la capăt, scrâşnetul dinţilor, întunericul de nestrăbătut, înfăţişarea scârboasă a demonilor şi plânsul şi geamătul şi bocetul şi celelalte rele, cum Ie vei îndura ? Cugetând la acestea, compară suferinţa vremelnică cu cea veşnică şi, cu această cugetare, se va alunga ca şi cu un bici deşărtăciunea din inima ta (Scrisori din chilie, XIV).
Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov
Jurnal Spiritual
