„Nu este rea… slava, ci iubirea de slavă şi mai rea decât ea, slava deşartă”

0
166

88511_invierea_lui_lazarConştiinţa creştină şi imboldul de a-l depăşi pe celălalt nu par să coexiste în pace. Hristos nu a avut cuvinte prea măgulitoare la adresa celui care doreşte să acceadă la poziţii sociale aflate la vârf. Dimpotrivă, a îndemnat la cedarea locului dintâi la masă celui venit la urmă. A mai spus că mai mare este cel ce slujeşte celorlalţi şi că se vor bucura de plinătatea vieţii, intrând în împărăţie, cei asemenea copiilor la curăţia sufletului. Cei smeriţi vor moşteni pământul, iar cei prigoniţi vor lua cea mai mare răsplată. Ultimul, cel mai mic şi mai trecut cu vederea, este, aşadar, adevăratul favorit.

Dorinţa de slavă nu este însă în mod necesar păcătoasă. Slava, asemenea dragostei, cunoaşterii sau puterii politice, sunt rele sau bune în funcţie de cum sunt folosite.

«Niciun lucru nu este rău când se face cu smerenie, după voia lui Dumnezeu. Dimpotrivă, orice lipsă de măsură se face piedică celui care vrea să se mântuiască. Prin urmare, nu orice fapt contribuie la mântuirea noastră. Nu este rea stăpânirea, ci egoismul; nici slava, ci iubirea de slavă, şi, mai rău decât ea, slava deşartă».

«Există o slavă care vine de la Domnul: „Pre cei ce mă vor slăvi pe Mine îi voi slăvi” (I împ. 2, 30) şi una ca rezultat al lucrării şi înşelăciunii diavoleşti: „Vai vouă când vă vor zice bine toţi oamenii” (Lc. 6, 26)»89. | Ucidem în realitate ceva foarte important într-un om când îi tăiem dispoziţia de a-şi pune în valoare calităţile. Progresul uman se datorează unei căutări umane de autodepăşire. Aşa au fost cuceriţi munţi, s-au descoperit teritorii noi, ştiinţa s-a dezvoltat, iar Biserica s-a împodobit cu sfinţi de o înaltă statură morală şi duhovnicească.

Este evident, aşadar, că înăbuşirea dorinţei de a-ţi pune în valoare calităţile personale poate însemna pentru cleric stingerea acelui foc interior ce face posibilă creşterea personală, blocând potenţialitatea creatoare de a realiza ceva deosebit pentru Biserică. Stingerea dorinţei de creştere personală nu constituie ceva mai bun decât expresia necontrolată a ei. Unii dintre cei mai plini de răutate şi neplăcuţi clerici sunt cei care nu şi-au putut împlini dorinţa de creştere interioară90, devenind fie nişte răutăcioşi prin definiţie, fie nişte biete fiinţe în stare de vegetaţie.

Hristos nu îndeamnă la înăbuşirea iubirii de slavă, ci doar a acelei expresii urâte a ei. Când cei doi ucenici, Iacov şi Ioan, i-au cerut lui Hristos să câştige întâietate asupra celorlalţi (altfel spus să fie promovaţi), Acela nu le-a răspuns că nu trebuie să fie iubitori de slavă, aceasta nefiind un lucru creştinesc. Mai degrabă le-a dat de înţeles că nu este corect modul prin care încercau să-şi împlinească dorinţa de slavă. „Cel care vrea să fie mare între voi» le-a spus, acceptând faptul că doreau să aibă o poziţie înaltă între fraţii lor „să vă fie vouă slu]itor/diaconos” (Mc. 10,43).

Cândva, un experimentat pedagog, vorbind de felul hotărât în care trebuie crescuţi copiii, concluziona: «Nu le spune niciodată să nu facă un lucru sau altul, ci fă-1 tu mai întâi pe cel care trebuie». O abordare corectă a oamenilor nu este cea care le blochează căile considerate rele, ci aceea care le deschide pe cele bune. Dacă ethosul neamului nostru s-a deteriorat în ultimii ani, lucru de care suferim cu toţii acum, este pentru că am fost supuşi unei educaţii religioase care în loc să ne spună să iubim, ne-a spus doar să nu curvim. Ceva asemănător face şi educaţia noastră teologică, care formulează o mulţime de percepte unele mai înalte ca celelalte, însă nu-1 ia niciodată de mână pe candidatul la preoţie pentru a-i arăta ce şi mai ales cum trebuie să facă. De aceea am ajuns să avem o armată de clerici care nu ştie nimic altceva decât să îngâne, în marea ei majoritate, texte liturgice şi să întindă mâna după bani. O reală educaţie este aceea care te deprinde cu un mod sănătos de raportare la lume.

Adevărata educaţie teologică i-ar arata candidatului la preoţie că dorinţa de ascensiune (creştere) exterioară nu-i va împlini niciodată dorinţa de creştere interioară, cea din urmă fiind posibilă doar slujindu-i pe ceilalţi. Îi mai poate arăta că chemară lui la masă, la loc de cinste, va fi atunci când se va aşeza de la sine la marginea ei.

Termenul diaconie descrie mai corect slujirea noastră decât preoţie hierosyne. Termenul hierosyne sugerează o poziţie superioară a clericilor, ce poate fi corelată şi cu plasarea lor în faţa altarului, la o distanţă suficientă de oameni. Diaconia la rândul ei indică cu claritate că slujirea clerului este de a sta aproape de oameni, încercând să răspundă nevoilor lor, fiind o expresie a felului în care Hristos slujeşte oamenilor şi a dovedirii dragostei faţă de El, prin păstorirea oilor Lui, după cum i-a spus apostolului Petru. Este loc aici pentru toată iubirea de slavă, pe care un credincios o poate nutri, slavă conferită de prietenia şi împreună-lucrarea cu Hristos.

Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here