„Nu ne împărtăşim pentru că au venit Paştile sau Crăciunul. Ne împărtăşim ca să fim mereu cu Hristos.” (II)

– Unii părinţi duhovnici recomandă deasa împărtăşire, alţii recomandă împărtăşirea mai rară, ambele părţi invocând argumente scripturistice şi patristice. Cum vă explicaţi existenţa acestor două curente divergente în sânul Bisericii, privind tocmai taina unităţii ei? Care consideraţi că este poziţia cea mai potrivită trăirii Evangheliei în zilele noastre?

– Problema vieţii de trăire creştină şi de unire cu Dumnezeu nu se pune din punct de vedere istoric. Nu trebuie să ne mărginim sau să ne priponim de istorie. Nu, este vorba de permanenţă. Nu recomand o stare de nevoinţă ca mijloc neapărat de mântuire, ci recomand o stare de prezentă continuă, care nu are obstacol, care nu are moment istoric sau politic. Să ne orientăm după un lucru. Dacă trăieşti o sută de ani, inima bate o sută de ani neîncetat, zi şi noapte. Ei, inima asta nu bate numaidecât pentru ca să între­ţină o fiinţă fizică, ci pentru ca noi, cu orice chip, să simţim că trebuie să fim prezenţi, cu mintea şi cu totul, la Dumnezeu. în permanenţă.

Aşa cum am spus, împărtăşirea nu trebuie con­siderată după idei fixe, numaidecât deasă sau rară. Rară, pentru că e prea mare Dumnezeu, prea mare harul Său. Şi îţi trebuie o pregătire. Dacă n-ai haină de nuntă… Păi Scriptura spune că te leagă şi te dă afară. Deci trebuie să fii pregătit. Şi dacă te împărtă­şeşti foarte des, începi, ca fiinţă omenească nerodată, neşlefuită, s-o iei ca un obicei, nu cu teamă şi cu frică de Dumnezeu. Dacă ai această teamă de Dumnezeu cu adevărat şi te gândeşti la importanţa acestui fapt, atunci eşti bun de împărtăşit mai des. Dar dacă o iei din obişnuinţă sau zilnic, cum am auzit că se face în unele părţi, este o greşeală extrem de mare. Pentru că nu postirea în sine decide, dar ea este necesară, ca să te mai strujească niţel trupeşte. Trupul acesta trebuie să existe şi să împlinească o serie de lucruri ale firii. Dar să fim împotriva exagerării lucrurilor. Şi atunci e necesară postirea, dar nu ea este comandată calitativ.

La Heruvic, preotul citeşte o rugăciune: „…Tu eşti Cel ce aduci, Cel ce Te aduci, Cel ce primeşti şi Cel ce Te împărţi…”. Se pune o problemă, aşa cum o dată mi-au şi pus-o nişte studenţi: „Dar eu ce sunt, părinte, dacă El e totul?” Răspunde Hristos: „Da, preote, dar fără tine nu pot să fac lucrul acesta”. Deci Hristos împrumută mişcarea şi glasul preotului. Deci nu-i de glumă. Sunt rugăciuni în care se cere să intre şi îngerii cu noi. Altarul e plin de îngeri pentru că e Hristos acolo. Preoţia trebuie primită cu frică mare, cu mare răspundere.

Când am fost preoţit, m-a impresionat un lucru. Spun aşa pentru că erau multe care să mă fi impre­sionat, dar mergeam şi pe principiul ascultării, când eu eram dus de mână şi tras aşa. Arhiereul mi-a dat la un moment dat Sfântul Agnet în mână, spunându-mi: „ţi-l voi cere la judecată aşa întreg. Stai în spatele Sfintei Mese, cu faţa la apus, cu el în mână, până soseşte momentul împărtăşirii”. Ei, ce ziceţi? Când te gândeşti ce ţii în mână, ce răspundere ai, deci cine eşti, deasupra tuturor Heruvimilor, Serafimilor…

Cred că am repetat lucrul acesta despre Sfânta împărtăşanie, dar niciodată nu e spus destul. Tre­buie cu orice chip să ai o mare frică de Dumnezeu, neapărat iubire de Dumnezeu, şi să fii conştient de identitatea ta creştină.

În rugăciunile de dinainte de împărtăşanie, ca şi în cele de după, se vorbeşte de iertarea păcatelor. Dacă şi Sfânta împărtăşanie iartă păcatele, atunci care este sensul Spovedaniei de dinainte de aceasta?

Sfânta împărtăşanie nu iartă păcatele. Sfânta împărtăşanie desăvârşeşte. Iertarea păcatelor o primim în Taina Pocăinţei: „…te iert şi te dezleg…”. Deci nu se poate fără mergerea înainte la dezlegarea păcatelor, pentru că Sfânta împărtăşanie poate să fie foc, să te ardă.

– Este întotdeauna necesară Spovedania înainte de Sfânta împărtăşanie?

– Este, ca să-ţi ierte păcatele. E nevoie să te spo­vedeşti nu numai când te împărtăşeşti, ci să te culci mereu cu linişte, spovedit. Te duci la pansat de câte ori eşti rănit. Sau, într-adevăr, să o faci pentru că sunt o serie întreagă de lucruri care ţi-au scăpat. Lumea e obişnuită să spună nişte păcate, dar să ştiţi că foarte puţini îşi pun problema unor păcate pe care noi le numim păcatele lipsirii, adică faptele bune pe care le puteai face şi nu le-ai făcut. Vedeţi, şi asta înseamnă o curăţire. Şi eu recomand tuturor să se spovedească bine, ceea ce înseamnă să te gândeşti la spovedit cu mult timp înainte, adică să-ţi faci mereu acest control, iar la spovedit să te duci pregătit. Te ajută duhovnicul, căci s-ar putea să uiţi unele lucruri, dar în orice caz, nu te duce nepregătit sau din obişnuinţă.

– În afară de spovedanie, cum se cuvine să ne pregătim pentru Sfânta împărtăşanie?

– Cu milostenie, în orice chip. Asta este una din marile pregătiri pentru veşnicie: milostenia. Să rupi din tine ceva. Vedeţi, milostenie e toată Scriptura. Şi Vlahuţă spune lucrul ăsta. Evanghelia din Dumi­nica Dreptei Judecăţi vorbeşte numai de milă: de ce nu M-aţi îmbrăcat, de ce nu M-aţi adăpat, de ce nu M-aţi cercetat… Va să zică, de ce n-aţi făcut milă?

Se spune că s-a ridicat mila împotriva dreptăţii şi a biruit mila.

Atunci când vei fi băgat în groapă – eu am trăit cât de cât momentul ăsta -, un singur lucru îţi va veni în minte, ori de te căieşti, orftie te bucuri, şi anume de ce nu laşi din tine nimic afară.

Deci asta ar fi o pregătire continuă. Pentru că existenţa noastră, a celor care purtăm numele de creştini, este pregătirea continuă. Şi când dormim să fim treji. Deci, cât se poate, permanent.

Mă contraziceam cu un mare părinte în pustie, care era mai mult nevoitor decât trezvitor. Nu era însă netrezvitor. în tot cazul, un nevoitor face, şi după ce face, zice: „Doamne, dă-mi că am făcut”. Un trezvi­tor nu poate să zică niciodată că a făcut. Pentru că el luptă cu orice chip pentru smerenia lui şi smerenia nu se vede niciodată. Cum m-a întrebat cineva odată: „Părinte, eu sunt un om smerit?”. „După cum spui se vede că nu eşti smerit, căci smerenia nu se vede, dar mândria se vede.” Şi eu zic aşa: smerită smerenie.

A bătut unul la uşa Mântuitorului. „Cine-i acolo?” „Eu sunt un mare trăitor al învăţăturii Tale.” „Nu te primesc.” Era un om cinstit şi a rămas uimit de ce nu 1-a primit. Şi gândindu-se la „eu sunt”, s-a dus a doua oară şi a bătut la uşă. „Cine-i acolo?” „Tu eşti!”, a zis cel de afară. „A, dacă tu eşti eu, atunci intră!” Aşa El ne-a dat un exemplu de mântuire prin smerenie. Nu se poate fără smerenie. într-un cuvânt, aceasta înseamnă să stai la locul tău. Nu vezi câte-ţi fulgeră prin minte: că tu eşti…, că eşti mai…, mai…

– Părinte, ce înseamnă a te împărtăşi cu nevrednicie, cum îţi poate fi împărtăşania spre osândă?

– Cu nevrednicie se împărtăşeşte un om împătimit, necurăţit, nespovedit, fără grijă, care merge din obicei sau nu s-a spovedit cu adevărat. Pentru că o spovedanie bună este ca tu să fii pe poziţia de a nu mai face. Nu să te spovedeşti şi să spui că şi-aşa fac. Asta e o fraudă. Nu trebuie să te îngrijoreze marile păcate, pentru că toate se iartă, dar să fii pe o poziţie de mare căinţă. Şi în ce priveşte canoanele pe care le dau duhovnicii, cred că e o greşeală să se dea canoane care opresc de la împărtăşanie sau sunt nevoinţe. Este o greşeală pentru că credincioşii ori nu le fac, fiind o serie de împrejurări familiale, sociale, istorice care îi opresc, ori e o lipsă de  mare trăire, şi atunci e mai bine să dai un canon de simţire.