În anul 1901, un om beţiv stătea la o masă în crâşma satului în apropiere de Ploieşti. După ce a băut vreo 6-7 pahare de „tărie”, bătu cu putere în masă cu pumnul şi strigă să-l audă toţi cei din jur: „Măcar că mă ia dracu, eu tot mai beau un pahar”. Cârciumarul îi spuse că nu-i nevoie să se blesteme şi să-şi dorească un rău atât de mare, ca să mai primească încă un pahar cu rachiu.
Dar beţivul răspunse sigur pe el: „Nu există drac. Dacă există să vină să mă ia”.
Nu apucă bine să rostească ultimul cuvânt şi căzu grămadă sub masă. Când îl ridicară câţiva oameni pe scaun, deschise ochii şi rosti: „M-a luat dracu!” Şi-şi dădu sufletul aceluia pe care l-a chemat.
Iată pentru ce ne învaţă Scriptura: „Cel ce-şi păzeşte limba (gura) îşi păzeşte sufletul (Pilde 13), iar Mântuitorul ne porunceşte: „Binecuvântaţi pe cei ce vă blestemă şi rugaţi-vă pentru cei ce vă necăjesc (Luca VI, 28)
Cei care înjură şi blesteamă pe Dumnezeu sau pe aproapele lui, dau dovadă că nu iubesc nici pe Dumnezeu, nici pe oameni. Gândeşte totdeauna înainte de a grăi. Limba neînfrânată duce multe suflete la pierzare în chinurile iadului. Dacă vrei să ajungi în Împărăţia lui Dumnezeu, trebuie să ai şi aceşti doi prieteni: RĂBDAREA ŞI IERTAREA.
Pr. Valeriu Dobrescu, ,,Istorioare moral-religioase’’, Editura Icona, Arad, 2016
