Credinţa este o stare de bine în care fiinţa celui credincios se simte bine. Destul de greu de explicat starea aceasta. Este starea pe care omul simte că le are pe toate şi cele pe care le are îl mulţumesc. Este vorba despre cunoaşterea şi împăcarea cu sinele său. Cine crede într-adevăr în Dumnezeu, acela nu mai poate dori nimic în afară de Dumnezeu, spunea teologul rus, Vladimir Soloviov. Acel om nu-şi doreşte decât doar ca această stare să nu-l părăsească. El „ştie” neîndoielnic, fără a avea nevoie de argumente ştiinţifice, filozofice sau de altă natură că Dumnezeu vede în inima sa, altfel spus, veghează asupra sa, la fel cum veghează asupra întregii lumi. Am spus că ştie dar ştiinţa lui este mai curând simţire. Îndoiala marchează drumul întortocheat şi anevoios către credinţă. Odată instaurată starea de îndoială, credinţa nu mai încape „cum trebuie” în inima omului. Adevărata credinţă a mărturisitorilor este cea care s-a înjugat la opera dumnezeiască de îmbunătăţire a omului aplecat spre cele rele. Aceasta este credinţa pe care stă clădită Biserica lui Hristos, pe care – aşa cum spune însuşi lui Hristos, nici porţile iadului nu o vor birui. Puterea acestei Biserici stă în chip tainic în oamenii pe care de multe ori lucrează însuşi Dumnezeu. Atunci când Biserica va trebui apărată, să fim convinşi, că ea, credinţa indiferenţelor, a nepăsătorilor, a neglijenţilor, din Biserică, va ridica martiri, care să apere, aşa cum s-a mai întâmplat în istorie.
”Ortodoxia – Dimensiunea românească” – Părintele Ioan Gherasim
Jurnal Spiritual
