Oamenii plâng când….

0
1356

plangOamenii plâng când se simt singuri, neiubiţi şi neînţeleşi de cei din jurul lor. Plâng când se simt singuri pe lume, neajutoraţi şi fără niciun sprijin de nicăieri şi uită că Bunul Dumnezeu le e mereu ,,Tovarăş’’ şi ,,Prieten’’ pe drumul vieţii lor şi le este alături chiar dacă toţi ceilalţi îi părăsesc. Plâng când uită că au o Măicuţă Sfântă în Cer care se roagă mereu pentu izbăvirea de păcate şi mântuirea noastră a creştinilor. Plâng când uită că au o mulţime de prieteni sfinţi în cer care aşteaptă cu multă iubire să le vină în ajutor atunci când sunt strigaţi şi chemaţi. Plâng când uită că au un înger păzitor dăruit de Bunul Dumnezeu la Taina Sfântului Botez. şi nu simt adierea de iubire a aripilor ocrotitoare ale acestuia, atunci când le însoţesc toţi paşii şi îi apără de orice primejdie şi încercare a vieţii.

Oamenii plâng din cauza tristeţii care le-a cuprins inima, a tristeţii datorate iubirii neîmpărtăşite, a tristeţii datorată răutăţilor de tot felul cu care sunt bombardaţi din toate părţile de către oameni cu suflet rău şi rece. Plâng când sunt umiliţi, când sunt nedreptăţiţi, când sunt certaţi, când sunt exploataţi, când sunt defăimaţi, când sunt clevetiţi, când sunt invidiaţi, când sunt priviţi cu superioritate şi dispreţ de cei ce se cred ,,buricul pământului’’, de cei care se cred stăpânii lumii şi ai tuturor sufletelor oamenilor de lângă ei, de cei care se cred mici dumnezei pe acest pământ. Plâng deci oamenii, când nu încearcă să îşi apere sufletele de cancerul tristeţii şi al deznădejdii care le stinge încet, încet luminile, care le alungă orice bucurie, care îi fac să se simtă singuri pe lume, fără nici un sprijin şi ajutor, fără nici un scop, fără dorinţa de a se bucura de viaţă şi de a accepta-o şi cu bune şi cu rele, dorind să arunce crucea spirituală din spatele lor, fiindcă o simt ca de plumb, fiindcă  simt că nu o mai pot duce nici măcar un pas în plus.

Oamenii plâng când nu cred că pot învăţa să înoate prin marea învolburată a greutăţilor şi ispitelor vieţii,  când nu strigă la Bunul Dumnezeu, să îi ajute să ajungă la ţărmul nădejdii şi al lăsării în voia Sa, când nu strigă ca şi Sfântul Prooroc David, zicând: ’’Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu. De cine mă voi teme?’’, şi: ’’Nădejdea mea este Tatăl, scăparea mea este Fiul, acoperământul meu este Duhul Sfânt!’’

Oamenii plâng când nu au credinţa că Bunul Dumnezeu le poartă mereu de grijă, că le întinde mereu o mână iubitoare care îi scoate din mocirla neputinţelor lor, că îi ajută să prăvălească orice pietroi din calea mântuirii lor dacă strigă cu credinţă la El să îi ajute, dacă nu se îndoiesc niciodată de vorbele Mântuitorului nostru care ne-a chemat la El cu îndemnul: ,,Veniţi la Mine, toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi.’’ (Matei 11, 28)

Oamenii plâng când nu mai suportă durerea provocată de pietrele judecăţii semenilor lor, când simt că viaţa lor e sub o lupă permanentă, când simt că orice gest, orice mişcare le este urmărită şi interpretată după bunul plac al fiecăruia, când judecătorii lor nu-şi văd bârna din ochi, dar au  grijă de paiul din ochii semenilor lor, plâng când nimic din ceea ce fac nu este considerat bun de cei de lângă ei.

Oamenii plâng de dor şi jale. Plâng copiii când sunt departe de părinţii lor şi au inima bolnavă de dor, plâng bătrânii când simt că li se termină de deşirat  ghemul vieţii şi nu şi-au mai văzut de mult copiii plecaţi pe alte meleaguri străine pentru a-şi câştiga pâinea de toate zilele, plâng părinţii de tristeţe, de nepuţinţă şi dezamăgire datorată faptului că au rămas simguri pe lume, fără sprijin şi ajutor, fiindcă au devenit o povară pentru copiii lor care i-au părăsit în uitare şi nepăsare şi care aleargă pe drumurile vieţii pentru a aduna bogăţii nenumărate, pentru a-şi implini diferite scopuri care mai de care mai diverse, care mai de care mai înalte şi mai îndrăzneţe şi care le solicită tot timpul şi toată atenţia de care pot da dovadă, nelăsând nimic de dăruit celor care le-au dat viaţă şi le-au asigurat un rost în lume. Oamenii plâng din cauza jalei care le-a cuprins inima când o persoană dragă sufletului lor a părăsit lumea aceasta trecătoare pentru lumea cea veşnică, a veşniciei în lumină sau în întuneric după cum le-a fost viaţa lor pe acest pământ, trăită în spaţiul luminos al Învierii Lui Hristos sau în spaţiul morţii, în spaţiul întunecat al patimilor şi păcatelor de tot felul. Plâng de jale şi plâng fiindcă nu acceptă despărţirea de cei dragi, fiindcă nu înţeleg Voia Lui Dumnezeu, plâng de revoltă şi de disperare că nu-şi vor mai vedea niciodată persoanele dragi sufletelor lor.

Oamenii plâng când le sunt înşelate aşteptările, oamenii plâng când sunt minţiţi, când sunt înşelaţi de măştile falsităţii celor din jurul lor, oamenii plâng când sunt trădaţi de persoane de la care nu se aşteptau la acest lucru, fiindcă ei nu le-au dat motiv de trădare, fiindcă ei au investit în relaţia cu acestea: iubire, prietenie adevărată şi frumoasă sentimente sincere şi curate.

Oamenii plâng când nu sunt iertaţi pentru greşelile ce le-au făcut, greşeli mai mari sau mai mici, greşeli care au provocat mai puţină sau mai multă suferinţă celor din jur chiar dacă le regretă enorm, chiar dacă cerşesc iubire şi îndurare de la cei cărora le-a greşit. Cerşesc iertare pentru că vor ca relaţia lor să nu se destrame, ci să continue, fiindcă şi-au învăţat lecţiile, fiindcă au învăţat din greşeli, fiindcă cred că e păcat să nu mai acorzi o şansă unui om pentru a-ţi demonstra că o relaţie poate deveni mai frumoasă şi mai trainică în ciuda tuturor încercărilor şi dezamăgirilor care o traversează uneori.

Oamenii plâng când nu li se împlinesc visurile, când nu îşi ating obiectivele şi scopurile stabilite, când e o discrepanţă prea mare între visuri şi realitate. Plâng când văd cum visurile altora se împlinesc iar ale lor au fost ca nişte stele căzătoare pe cerul sufletului lor. Oamenii plâng când conştientizează că au renunţat prea uşor la visurile lor, când conştientizează că nu au luptat mai mult pentru împlinirea lor, că nu au avut putere şi curaj să înlăture cu ajutorul Lui Dumnezeu orice obstacol apărut în calea atingerii viselor lor.

Oamenii plâng când nu sunt mulţumiţi cu darurile lor şi nu îi mulţumesc Bunului Dumnezeu în orice clipă a vieţii pentru talanţii cu care Acesta i-a înzestrat cu multă iubire, pe fiecare după puterea lor. Plâng oamenii din cauza invidiei pentru darurile aproapelui lor,  plâng cu lacrimi amare de invidie şi ură în loc să fie recunoscători pentru talanţii pe care i-au primit în dar, plâng penntru că nu conştientizează că nu mulţimea darurilor contează, ci modul cum îi înmulţeşti, contează dacă  îi faci roditori pe cei pe care îi ai şi nu-i îngropi în egoism, indiferenţă şi  lene.

Dar să vedem oare, unii oameni de ce mai plâng?

Unii oameni plâng din cauza durerilor celor de lângă ei, plâng din cauza că inima le e plină de compasiune şi ochii lor plouă cu lacrimi de prietenie sinceră, cu lacrimi de solidaritate, cu lacrimi de comuniune, cu lacrimi care vor să şteargă suferinţa celor de lângă ei. Şi cine sunt oare aceşti oameni? Sunt oamenii care împlinesc poruncile iubirii şi îl iubesc cu adevărat pe Bunul Dumnezeu şi pe semenii lor.

Unii oameni plâng de dor de Dumnezeu. Plâng că le e tare dor de Acasă, plâng cu lacrimi dulci de bucurie, când Harul Sfânt sălăşluieşte în inima lor şi le-o umple de iubire, pace, credinţă, îndelungă-răbdare, smerenie, nădejde. Izvorul lacrimilor lor se transformă în izvor de lumină, în izvor dătător de viaţă, în izvor mângâietor al sufletului lor. Şi plâng când au pierdut acest Har, plâng când a secat izvorul lacrimilor ca dar al Harului Sfânt, plâng fiindcă se simt în iad fără iubirea lui Hristos, fiindcă se simt fără viaţă, fără bucurie, fără lumină, fiindcă se simt goi şi săraci sufleteşte. Şi atunci plâng cu lacrimi curate de pocăinţă, plâng cu lacrimi care le picură în sufletul murdărit de unele păcate şi-l curăţă pe acesta de toată întinăciunea, alungând toată întristarea şi tânguirea. Plâng, şi lacrimile de pocăinţă le spală şi le curăţesc Haina Botezului, fiindcă aceste lacrimi sunt lacrimile iubirii, lacrimile smereniei, lacrimile de dor de Hristos, lacrimile vindecării, lacrimile înnoirii. Sunt lacrimi de aur aceste lacrimi, sunt o adevărată comoară pentru cel ce le varsă, şi să ne dorim cu toţii să vărsăm astfel de lacrimi din ochii inimilor noastre!

Să Îl iubim pe Dumnezeu, să-L auzim şi să-L ascultăm atunci când şopteşte tainic inimii noastre: Nu mai plânge! Eu sunt aici cu Tine, eu sunt Mângâietorul Tău, am venit să-ţi şterg lacrimile de pe obrazul tău, am venit să-ţi mângâi şi să-ţi alin sufletul trist! Nu plânge, fiindcă mă doare suferinţa ta, nu plânge fiindcă eşti copilul meu şi nu voi lăsa pe nimeni să-ţi facă vreun rău! Nu plânge, fiindcă Eu te iubesc, nu plânge fiindcă eu nu te voi părăsi niciodată, nu plânge, ridică fruntea şi înalţă-ţi inima spre Mine şi atunci toată durerea ta se va transforma în bucurie! Nu plânge şi să-ţi aminteşti că aşa cum Eu te mângîi pe tine, şi tu trebuie să mângâi pe aproapele tău ce se va afla în suferinţă!

Nu plânge copilul meu iubit! Eu Te iubesc atât de mult!

Nu plânge! Eu te iubesc! Fii cu nădejde, bucuros şi fericit!

Cristina Toma

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here