Ochii prin care vedeam cerul.
În memoria părintelui Arsenie Papacioc.
Cuvântul înainte de înaltpreasfinţitul Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului.
Fiecare om se naşte sub semnul providenţei pentru că Dumnezeu pregăteşte naşterea fiecăruia. Dar naşterea părintelui Arsenie a fost, cu adevărat, darul lui Dumnezeu pentru toţi cei care l-au cunoscut. Sigur, a vorbi despre părintele Arsenie nu este atât de uşor. Vedem în faţa noastră, cu ochii minţii, un munte înalt de lumină, de înţelepciune şi de dragoste. Ca să înţelegem personalitatea părintelui Arsenie ar trebui să evocăm mai întâi anumite aspecte din viaţa sa.
Din copilărie s-a arătat foarte isteţ, curios să cunoască, să ştie adevărul cel curat. în viaţă, întotdeauna a fost tranşant, categoric.
Nu umbla cu jumătăţi de măsură. La un moment dat a fost şi primar… un primar chiar foarte bun. Apoi, ajungând, ca mulţi dintre intelectualii şi preoţii noştri, în temniţă, nu şi-a pierdut niciodată optimismul sau credinţa. Chiar dacă unii oameni în suferinţă deznădăjduiesc, părintele Arsenie s-a întărit în suferinţă cu acea credinţă vie şi cu acel discernământ curat, care este semn de înaltă înţelepciune. Mulţi dintre noi ne aducem aminte mai ales de întâmplările grele şi urâte din viaţă. Părintele îşi amintea întotdeauna de suferinţe ca de nişte întâmplări luminoase.
Suferinţele, ne spunea, au fost prilej de întărire şi de lămurire a credinţei şi a dragostei sale faţă de Dumnezeu. Să luăm aminte la acest aspect!
El, cu adevărat, a fost în primul rând un om al credinţei. De mic a aşezat în inima sa tot ce a întâlnit frumos, adevărat şi sfânt. Toate le-a scris pe inimă cu litere de viaţă: adevărurile, simţirile şi bucuriile curate de care nu s-a despărţit nicio clipă. Atât de mult a strâns în inimă, ca într-o vistierie de mare preţ, încât a devenit o comoară vie, un izvor nesecat. De aceea avea de unde să dăruiască tuturor. L-am cunoscut ca un pom plin de roade coapte.
Sincer, am stat de vorbă cu mulţi duhovnici şi toţi au fost chipuri luminoase. Însă vă spun că, dintre toţi, părintele era cel mai vesel, cel mai optimist, cel mai echilibrat.
Aceasta era particularitatea sa. Cu adevărat, echilibrul, hotărârea, bucuria, dragostea de Dumnezeu şi de oameni la părintele Arsenie s-au simţit împlinite, fără cusur.
Era un om perspicace. Orice întrebare i-ai fi pus, cele mai acute întrebări, răspunsul se întorcea înapoi ca o săgeată care-ţi pătrundea în inimă şi-n gând pentru totdeauna, ştergând cele mai grele nedumeriri. Îţi răspundea de parcă era glasul lui Dumnezeu.
Se adresa fiecărui om, indiferent de poziţia sa, de cunoştinţele sale, de îndoielile sale. Nu respingea pe nimeni.
Veneau la părintele oameni simpli, pe care îi mângâia cu o vorbă bună. De aceea avea mii de fii duhovniceşti.
Veneau la el şi oameni rătăciţi care au găsit răspuns la îndoielile lor şi s-au întors la Ortodoxie.
Şi intelectuali veneau, crezând că ei deţin cheile cunoaşterii. Am fost martor la astfel de momente când părintele Arsenie le dădea nişte răspunsuri simple, clare, fără să lase loc de interpretări, răspunsuri care ne copleşeau pe toţi, de parcă stăpânea toate ştiinţele. Au venit şi oameni politici cărora le-a arătat cât de confuză este politica omenească. Le spunea că politica lui Dumnezeu este cea mai realistă, singura în măsură să rezolve toate problemele omenirii.
Mi-a mărturisit cineva că s-a dus să-l ispitească pe părintele.
Iar el i-a spus: „Ştiu de ce ai venit la mine, ca să mă vezi cum sunt! Iată, te văd om şovăielnic, văd că nu ştii ce vrei de la viaţă! Să ştii că fără Dumnezeu nu te poţi cunoaşte pe tine însuţi pentru că noi suntem chipul lui Dumnezeu.” De fapt, pe toţi îi învăluia în aşa fel încât îi aducea la realitatea ultimă: Dumnezeu. Credinţa în Dumnezeu este calea de aur, calea cea mai directă, cea mai scurtă pentru depăşirea tuturor problemelor. Le dădea aceste sfaturi în cuvinte simple dar pline de sens.
Cine a intrat la părintele Arsenie cu îndoială şi nu a ieşit cu credinţă?
Cine nu a intrat slab şi a ieşit întărit? Cine nu a intrat cu sufletul gol şi nu a ieşit împlinit? Cine a intrat bolnav şi deznădăjduit şi nu a ieşit plin de nădejde, zburdând cu sufletul şi cu trupul?
Părintele Arsenie a ajutat să se zidească zeci de biserici şi mănăstiri cu banii pe care îi primea de la credincioşi. îşi dădea toţi banii celor care veneau să-i ceară ajutor şi le zicea: „Să nu ştie nimeni decât Dumnezeu!” Era milostiv cu tinerii, era milostiv cu săracii. îi îmbărbăta pe cei bolnavi care veneau la el să-şi plângă suferinţele.
„Suferinţa trebuie dusă la medic – le spunea – dar trebuie arătată şi lui Dumnezeu, pentru că puterea niciunui medic nu este mai presus de puterea lui Dumnezeu.”
Apoi le făcea rugăciune. Plecau de la părintele atât de întăriţi şi uşuraţi zicând: „Parcă nu mai am aceleaşi dureri, parcă sufletul s-a mai uşurat puţin şi mintea s-a luminat.” Nu lăsa pe niciun om în suferinţă. Nu căuta la faţa omului, îi primea pe toţi.
Părintele Arsenie a fost un învăţător desăvârşit al tuturor. Stăpânea foarte bine învăţătura de credinţă. Din Scriptură cita pe de rost. Sfinţia sa avea, aşa cum am spus, o comoară: a sufletului, a minţii şi a inimii, pe care a strâns-o de-a lungul vieţii.
Din această comoară scotea nestemate care ardeau îndoiala, care semănau siguranţa, care aprindeau dragostea în om pentru Dumnezeu.
Avea puterea de a aprinde flacăra credinţei şi a iubirii de Dumnezeu în toţi cei care veneau la el, şi chiar în cei îndoielnici. Tocmai de aceea, părintele Arsenie n-ar fi putut să rămână un pustnic toată viaţa, deşi a iubit pustia: pentru că Dumnezeu l-a hărăzit cu atâtea daruri pe care să le dăruiască oamenilor. Şi s-a dăruit din plin, s-a dăruit la tinereţe, s-a dăruit la vârsta maturităţii, s-a dăruit tot mai mult şi la bătrâneţe, care a fost numai una fizică. Părintele Arsenie nici în ultimele luni de viaţă nu era bătrân.
Era mai tânăr decât noi. Avea atâta vioiciune, atâta claritate în gândire şi mai ales o imensă credinţă!
Părintele ne-a învăţat, prin exemplul propriu, ce însemnează să uneşti credinţa în Dumnezeu cu iubirea de Dumnezeu. Mulţi dintre noi avem credinţa ca o informaţie, nu ca o rădăcină adânc înfiptă în sufletul şi în inima noastră. Părintele Arsenie avea credinţa ca pe ceva viu care făcea parte din fiinţa lui. Această credinţă puternică îl făcea prezent pe Dumnezeu însuşi în sufletul şi în viaţa sa.
Tocmai de aceea răspunsurile pe care le dădea erau date ca şi cum le-ar fi dat însuşi Dumnezeu.
Am auzit răspunsuri date de părintele Arsenie la sute de întrebări, niciunul cu vreo lipsă sau cu putinţa de a fi interpretat. Toate cuvintele părintelui erau cuvinte de foc, erau cuvinte de duh, însoţite de acea privire sfredelitoare care te pătrundea până în adânc.
El ne-a vorbit pe înţeles, şi ne-a arătat rănile păcatelor, ca oarecând proorocii care erau trimişi de Dumnezeu să vindece poporul. Aşa socotim: că Dumnezeu ni l-a trimis să ne lămurească credinţa şi să ne sădească iubirea fată de El.
Iubirea este, cu adevărat, cea mai mare virtute.
Această iubire, dacă nu cuprinde pe Dumnezeu întreg şi dacă nu se revarsă spre semenii noştri, nu este iubirea cea adevărată. Iubirea de Dumnezeu însemnează să rămâi cu Dumnezeu în dialog în permanenţă. Părintele Arsenie niciodată nu şi-a încetat rugăciunea. El se ruga şi când vorbea cu fiii duhovniceşti, se ruga şi atunci când stătea la masă. Se ruga şi-l avea pe Dumnezeu viu şi prezent în toate momentele vieţii sale.
De aceea părintele Arsenie n-a fost niciodată trist.
El n-a lăsat tristeţea să se cuibărească în sufletul său. L-am întrebat: „Când aţi fost închis şi aţi avut atâtea de pătimit, cum aţi împărţit bucuria cu tristeţea?” Şi a răspuns: „Tristeţea nu m-a ajuns niciodată. Orice am avut de întâmpinat, şi bătaie şi jignire şi nedreptate, n-am fost trist. Că, de-aş fi fost trist, aş fi făcut pact cu cel viclean. întotdeauna am fost vesel. Cine poate să fie trist şi să slujească lui Dumnezeu?”
Aceasta este de fapt calea pe care Dumnezeu o aşteaptă de la noi.
N-a fost trist niciodată pentru că nu s-a despărţit de Dumnezeu niciodată. Tristeţea începe atunci când ne despărţim de Dumnezeu. Ne despărţim de Dumnezeu când încetăm să ne rugăm. În rugăciune este bucuria, cum zice şi Sfântul Apostol Pavel: „Bucuraţi-vă pururea! Rugaţi-vă neîncetat!”. Bucuria e legată totdeauna de rugăciune. Câtă vreme suntem cu Dumnezeu prin rugăciune, suntem în bine, suntem în bucurie, suntem în dragoste.
Sigur că părintele Arsenie a rămas în conştiinţa noastră atât de apropiat, fiind şi un părinte al Dobrogei.
A iubit atât de mult acest ţinut! El n-a trăit în Dobrogea c-a vrut sfinţia sa. Aici a fost chemat. Dumnezeu l-a ridicat şi l-a purtat prin atâtea necazuri în viaţă care nu l-au biruit. Şi ieşind întărit şi înţelepţit din ele, a venit pe tărâmul Dobrogei, nu întâmplător, ci din rânduială dumnezeiască, să ne înţelepţească şi pe noi. A fost în multe părţi ale ţării înainte.
Unde se ducea, creştinii mergeau după el.
Erau vremurile acelea tulburi. Era urmărit. La urmă a venit aici, într-un loc smerit. Aici, în pământul apostolic al Dobrogei, s-a simţit, de fapt, cel mai bine. Aici a cugetat, aici s-a rugat, aici a povăţuit, în locul acesta sfânt, pământ apostolic, pământ al jertfelor, al rugăciunilor, al tuturor puterilor duhovniceşti ale înaintaşilor noştri.
De aceea am socotit că părintele Arsenie, împreună cu părintele Elefterie de la Dervent, duhovnicul meu (18 ani mi-a fost duhovnic părintele Elefterie) sunt cei mai mari părinţi dobrogeni ai vremurilor noastre.
Dacă părintele Elefterie nu m-a putut primi în Dobrogea sa dragă, parcă l-a lăsat pe părintele Arsenie să mă primească aici, în 2001, când am fost întronizat pe scaunul Arhiepiscopiei Tomisului de către Preafericitul Părinte Teoctist, duhovnicul meu în acea perioadă.
Atunci am mers să iau binecuvântare de la părintele Arsenie şi mi-a zis: „înaltpreasfinţite, Dobrogea vă aşteaptă de două mii de ani!” şi mi-a dat ca un canon să înmulţesc bisericile şi mănăstirile şi să ridic credinţa dobrogenilor. Mi-am amintit atunci de părintele Sofian de la Antim, naşul meu de călugărie, care îmi vorbea adeseori despre părintele Arsenie înainte de a-l cunoaşte, şi-mi spunea: „Ce părinte curat şi înţelept este!”
Nimeni nu m-a întărit atât de mult, de când am venit aici, în Dobrogea, ca părintele Arsenie.
De aceea eu sunt atât de îndatorat şi recunoscător.
Cu ce trebuie să rămânem noi din personalitatea părintelui Arsenie?
A predicat şi a povăţuit cum nu se putea mai simplu. Cel mai simplu şi mai direct, pe înţelesul tuturor, dar, în acelaşi timp, cel mai adânc şi mai convingător. Nu rămâneai cu o îndoială de la părintele Arsenie în nicio problemă care te frământa. A fost un duhovnic al păcii în vremuri tulburi. Cine a intrat la părintele Arsenie slab şi n-a ieşit întărit?
A fost în dialog cu toţi marii duhovnici.
Pe toţi îi preţuia. Această legătură spirituală este un exemplu de urmat. îşi trimiteau, prin fiii duhovniceşti, cuvinte de îmbărbătare şi de dragoste unii altora. Dar mai trebuie să înţelegem că părintele ne cheamă şi pe noi la aceeaşi credinţă vie, la aceeaşi înţelepciune, la aceeaşi jertfa curată şi neîndoielnică pe care a avut-o el. Toată viaţa sa, de altfel, a fost o viaţă de jertfă, o viaţă închinată lui Dumnezeu şi semenilor săi.
Ochii prin care vedeam cerul
Alte articole aici.
