”Ochiul poate mări, în inimă totul este mare”

0
300

lacrimi-79_1aaab2660dda5cÎncercat-am să înțeleg de unde vin lacrimile și m-am oprit la sfinți. Să fie ei responsabili de strălucirea lor amară? Cine ar ști? Se pare, însă, că lacrimile sunt urmele lor. Nu prin sfinți au intrat ele în lume; dar fără ei nu știam că plângem din regretul paradisului. Aș vrea să văd o singura lacrimă înghițită de pământ… Toate apucă, pe căi necunoscute nouă, în sus. Numai durerea precede lacrimile. Sfinții n-au făcut altceva decât să le reabiliteze.

Nu e posibilă o apropiere de sfinți prin cunoaștere. Numai când trezim lacrimile adormite în străfundurile noastre și cunoaștem prin ele înțelegem cum cineva a putut fi om și nu mai este.

Ochii nu văd nimic. De aceea o înțeleg prea bine pe Caterina Emmerich când ne spune că ea vede prin inimă! Acesta este văzul sfinților. Și atunci cum să nu vadă ei mai mult decât noi care înregistrăm orizontul în percepții? Ochiul are un câmp redus; el vede totdeauna în afară. Dar lumea fiind interioară inimii, introspecția este singurul proces de cunoaștere. Câmpul vizual al inimii? Lumea plus Dumnezeu plus neant. Adică tot.

Ochiul poate mări; în inimă totul este mare. Și înțeleg și pe Mechtilda de Magdeburg, plângându-se că nici frumusețea lumii și nici sfinții n-o pot consola, ci numai Iisus, numai Inima Lui. Sfinții n-au nevoie de ochi; ei nu privesc spre lume. De aceea le este inima organul lor vizual…

Extras din ”Lacrimi și sfinți”, Emil Cioran

Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”]        [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here