Această statuetă din peştera de la Hohlenstein-Stadel, din sudul Germaniei, are lungimea unui antebraţ uman şi este sculptată din fildeşul unui mamut. Arată ca un om cu cap de leu. În acest moment pare să se nască arta figurativă aşa cum o cunoaştem: în jurul anului 31.000 î.H.
(Sculptură în fildeş, teriantrop (om-animal) de la Hohlenstein-Stadel, Germania, cca 31.000 î.H)
Poate şi sculptura din rocă verzuie, reprezentând o femeie suplă dansând, de la Galgenberg, în Austria, şi câţiva cai, bizoni şi păsări de dimensiunea unei palme, din peşteri germane învecinate, sunt la fel de vechi. Se aseamănă prin lucrătura graţioasă şi sigură.
În acest grup de artefacte, simţul formei şi fineţea la care oamenii ajunseseră în cioplirea topoarelor au fost puse în slujba unui nou ţel: reprezentarea trupurilor.
Standardele de bază ale sculpturii sunt deja prezente — simetria, simţul proporţiilor, plasarea la intervale regulate a inciziilor de pe braţe, şlefuirea fină a capului. Mai mult, la Hohlenstein-Stadel toate acestea sunt în mod clar puse în slujba imaginaţiei. Acest „teriantrop” sau om-animal trebuie să-şi fi extras semnificaţia nu doar din natura observabilă, ci şi din supranaturalul mitului.
Naşterea bruscă a acestor sculpturi în Europa i-a făcut pe teoreticieni să presupună că ar fi avut loc o „explozie creativă” — un fenomen care va sta la baza culturii universale ulterioare.
Folosirea unor aşezări temporare din ce în ce mai structurate în ceea ce era încă o existenţă nomadă a fost adusă ca dovadă a unei transformări mentale dramatice a lui Homo sapiens în cei zece mii de ani de după 40.000 î.H. Dar aceste fenomene sunt doar descrieri, nu explicaţii ale evenimentelor.
Se concentrează în principal asupra Europei, iar dinamica lor rămâne la stadiul de speculaţie şi de dezbatere. Orice relatare a ceea ce s-a întâmplat de fapt trebuie să includă evoluţiile independente din Australia, dacă nu şi din alte zone. Va trebui fără îndoială să modificăm succesiunea evenimentelor dacă vom descoperi mai multe despre ceea ce a dus la sofisticarea artefactelor vizibile în peşterile din Germania şi Austria.
Dar aşa cum stau lucrurile acum, întâlnim „figura” — trupul uman reimaginat, primul reper cu care a fost asociat termenul „artă” în lumea occidentală — fără a avea aproape niciun indiciu despre cum a apărut.
Descoperiri din mileniile preistorice ale Europei au alimentat o dezbatere amplă în rândurile teoreticienilor artei europene moderne. În ce măsură rădăcinile artei se află în ideile oamenilor, în ceea ce intenţionau, inventau, imaginau şi desenau, şi în ce măsură în ceea ce provenea din „natură”, în ceea ce vedeau în jurul lor, în trupuri, de exemplu?
Evident, nu există un răspuns concludent la această întrebare. Dar cele mai multe descoperiri preistorice păreau să susţină teoria adepţilor „naturalismului”, când au intrat ele în conştiinţa publică, la începutul secolului al XX-lea.
“Oglinda lumii. O nouă Istorie a Artei”, Julian Bell, Editura VELLANT
