Omul care nu are gânduri bune este plin de îndoieli şi semne de întrebare

0
210

ganduriCel care se pleacă cu smerenie şi primeşte loviturile de la ceilalţi se vindecă de propriile sale umflături, se înfrumuseţează duhovniceşte ca un înger şi astfel încape pe poarta cea strâmtă a raiului.

Fericit este omul acela ce şi-a curăţit umflăturile sale şi merge pe calea Domnului cea cu scârbe purtând în spate greutate străină (clevetiri, ocări şi celelalte) şi lăsându-i pe semeni să-i împletească cununi neveştejite prin defăimări. Iar aceasta dovedeşte smerita cugetare, care nu cercetează ce zic oamenii, ci ceea ce va spune Dumnezeu în ziua Judecăţii.

Cel care încearcă să dea explicaţii celui iubitor de judecată sau celui puţin la minte şi are pretenţia de a afla înţelegere de la ei, dovedeşte că nici el însuşi nu este bine, deoarece cel pervers este mai rău decât cel puţin la minte, pentru că mintea lui este întunecată de răutate şi egoism.

Însă cei care au smerenie au şi bunătate şi iluminare dumnezeiască şi nu se poticnesc niciodată de cursele celui viclean în călătoria lor duhovnicească.

De cele mai multe ori noi înşine pricinuim cele mai multe ispite atunci când ne amestecăm în treburile altora, adică atunci când vrem să ne înălţăm pe noi înşine. Nimeni nu urcă la cer printr-un urcuş lumesc, ci prin cel duhovnicesc. Cel ce merge pe jos călătoreşte întotdeauna în siguranţă şi nu cade niciodată.

Cel ce nu se sfătuieşte în călătoria sa duhovnicească încurcă drumurile, se osteneşte mult şi întârzie. Dacă nu se va smeri ca să întrebe, chiar şi mai târziu, cu greu va ajunge la destinaţia sa. Pe când cei care se sfătuiesc călătoresc odihniţi, cu siguranţă, sunt acoepriti de harul lui Dumnezeu şi se luminează, pentru că se smeresc.

Cei care au gânduri bune şi se mişcă cu simplitate îşi mărturisesc toate gândurile lor şi, din multă lor smerenie, cred că nu au nici un bine, deşi se nevoiesc cu mărime de suflet. Unii ca aceştia ascund înlăuntrul lor cea mai mare comoară duhovnicească, pe care nici ei nu o cunosc, nici ceilalţi oameni şi astfel nu este risipită nici de ei înşişi, nici nu este furată de alţii.

Dacă se smereşte cineva înaintea omului smerit şi sensibil se foloseşte mult, în timp ce dacă te smereşti înaintea omului care dispreţuieşte smerenia, cerându-i sfat sau spunându-i neputinţele tale, îl faci mai mândru şi mai neruşinat.

Omul care nu are smerenie şi gânduri bune este plin de îndoieli şi semne de întrebare. Şi deoarece este mereu chinuit, la început are nevoie de un stareţ cu multă răbdare, care să-i dea continuu explicaţii, până ce i se va curăţa mintea şi inima ca să poată vedea curat.

Omul smerit şi binevoitor, fiindcă are curăţie sufletească şi linişte lăuntrică şi exterioară, are şi profunzime duhovnicească putând astfel să prindă înţelesul adânc al raţiunilor dumnezeieşti. Unul ca acesta se foloseşte mai mult, deoarece i se măreşte credinţa prin trăirea tainelor lui Dumnezeu.

Cel mândru, pe lângă faptul că este întunecat, este mereu tulburat atât înlăuntru, cât şi la exterior şi din pricina uşurătăţii egoismului sau rămâne întotdeauna la suprafaţa lucrurilor neputând înainta în adânc, unde se află mărgăritare dumnezeieşti, ca astfel să se îmbogăţească duhovniceşte”.

“Epistole”, Cuviosul Paisie Aghioritul

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here