Laicitatea şi păcatul

0
136
Omul laic si pacatul De când şi-a început calea îndelungată în lume şi până în prezent păcatul a ajuns să se numească o normalitate a vieţii.

Omul s-a obişnuit cu păcatul, îl acceptă, îl susţine, îl promovează prin activitatea şi modul său de trai. Astăzi, păcatul proliferează şi este încetăţenit cu o rapiditate ce depăşeşte mentalitatea omului. De gravitatea şi profunzimea pe care o comportă prea puţină lume îşi dă seama. Trecând din om în om, de la o generaţie la alta, păcatul a evoluat şi s-a înrădăcinat în firea omului la o adâncime inaccesibilă. Omul are în sine înclinaţii păcătoase pe care le satisface şi le dezvoltă. Astfel, edifică în natura sa o lege a păcatului, care îl stăpâneşte şi devine decisivă datorită sprijinului ce i se acordă.

Legea păcatului, valorificată individual de fiecare om în parte, este transmisă ereditar de la părinţi la urmaşi, străbătând întreaga lume.

Cea mai mare daună pe care o aduce păcatul este aceea, că se interpune între om şi Dumnezeu. Îl îndepărtează pe om de împărăţia Tatălui Ceresc la o distanţă irecuperabilă. Omul despărţit de Dumnezeu tot mai frecvent este cuprins de sentimentul zădărniciei vieţii pământeşti. Din această cauză îşi inventează idealul împlinirii sale, căutându-i echivalent în diversitatea materială a lumii înconjurătoare, nebănuind că cea mai mare bogăţie o poartă în sufletul său. „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).

În trecut, în perioada extinderii şi afirmării creştinismului, omul simţea şi trăia constant legătura sa cu Dumnezeu.

Au existat vremuri când păcatul era un alogen nedorit al fiinţei umane. Acei oameni care au conştientizat acest lucru s-au detaşat de ambianţa păcatului, pentru a-l dezrădăcina din fire. Şi-au ales şi au preferat să trăiască în locurile unde rămâneau neatinşi de legile lumeşti, instabile şi mereu adaptate la cerinţele omului, prin care se contribuia la degradarea lui spirituală. În felul acesta au apărut mănăstirile.

Acest proces continuă şi astăzi. Cei retraşi în mănăstiri devin monahi prin ferma decizie de a întrerupe legăturile cu viaţa lumească. Respectând cu stricteţe legile desăvârşirii, dobândesc credinţa adevărată şi se dedică întru totul slujirii lui Dumnezeu.

O altă parte a lumii, cea majoritară, pentru care acest obiectiv este irealizabil, luptă cu păcatul după neputinţele de care dă dovadă. Căci fiecare om este neputincios prin trupul şi firea sa şi se menţine în stările sale păcătoase, fiind condiţionat de co-existenţa în societate. Dar este important şi îmbucurător faptul, că omul societăţii rămâne religios şi, în măsura vrednicii sale, consimte prezenţa lui Dumnezeu în viaţa sa.

Atât omul lumesc, mireanul, cât şi monahul, conştientizând legătura lor cu Dumnezeu, sunt oameni religioşi.

Diferenţa între ei o face intensitatea trăirii acestei legături. În cazul omului laic, legătura cu Dumnezeu este străpunsă de legea păcatului, permanent activă în societate. Acceptând un mod de viaţă incorect din punct de vedere spiritual, omul acceptă involuntar şi păcatul care îi  diminuează credinţa. Deseori, face acest lucru inconştient, resimţind doar ulterior asupra sa repercusiunile păcatului. Omul integrat în societate (nu doar aflat printre oameni) este în permanenţă ţinta păcatului pe care nu întotdeauna ştie să-l diferenţieze, de aceea nici nu este în stare să-l excludă definitiv din viaţa sa.

Un astfel de om, pus mereu în situaţia să se conformeze  păcatului, este inconsecvent şi sporadic în credinţă. Contribuie la răspândirea păcatului şi, prin concursul anumitor circumstanţe, devine infect, purtător de rău. Trebuie să constatăm, cu mare regret, că omul contemporan corespunde întru totul acestei noţiuni.

Unul din sensurile de bază a termenului laic înseamnă: care nu este purificat.

Cuvântul apare tocmai pentru a descrie starea decăzută a omului lumesc năruit de păcat. Vis-a-vis de omul duhovnicesc, omul laic nu are criterii sigure de desăvârşire. Ambii fac parte din aceeaşi filieră spirituală, dar diferite le sunt căile şi principiile după care îşi practică credinţa. Situaţia omului laic se complică şi mai mult datorită invadării păcatului, care este mai atractiv ca altădată şi are un număr din ce în ce mai mare de mijloace promotoare. Cu toate acestea, avem exemple elocvente de credinţă adevărată a sfinţilor, care au trăit în peşteri, păduri, munţi, printre oameni, fiind nu pur şi simplu religioşi, dar rămânând trăitori de Dumnezeu şi devotaţi credinţei.

Intrând în albia credinţei, omul se contrapune păcatului.

Credinţa trăită faptic îl ridică la acea înălţimea spirituală care îi corespunde. Fără trăire nimic nu-l determină să se opună împrejurărilor provocatoare de păcat. Aceasta nu înseamnă însă că omul laic nu-şi doreşte să se purifice. Este cert, că nu are cunoştinţe îndeajuns sau tărie de voinţă, sau inspiraţie pentru a realiza ceva esenţial în acest sens.

Pentru mireni, omul duhovnicesc este cel al Bisericii, iniţiat în materie, care insistă (şi, de fapt, ştie cum) să se cureţe de păcat. Este preotul, duhovnicul, intermediarul între Dumnezeu şi om, care se roagă întru ajutorarea celor dominaţi de păcat. Datorită credinţei lui în biserică se menţine Duhul Sfânt. Preotul îndrumă şi binecuvântează în faţa lui Dumnezeu. Prin taina hirotoniei este unsul (alesul) lui Dumnezeu, întruchipând desăvârşirea spre care tinde omul lumesc, omul laic, cel din mediul conectat la păcat.

Momentul dificil care a indus mult timp în eroare şi nu este lesne de depăşit constă în aceea, că termenul laic a fost egalat, în înţelesul său, cu termenul ne-religios.

Acei care au răspândit acest sens şi l-au implantat în conştiinţa cetăţenilor, au făcut un îndemn de a-L renega pe Dumnezeu. S-au condus de logica anti-creştină, îndreptată împotriva predispoziţiilor fireşti ale omului de a-şi descoperi şi identifica legătura sa cu Dumnezeu. Acceptând-o, ne facem părtaşi ai unei păreri aiurite, prin care se subînţelege: dacă păcatul este inevitabil, atunci nu are rost să lupţi împotriva acestuia. Mai mult ca atât – se crede că este mai indicat să ignorezi modul de trai care nu-l admite. În felul acesta societatea a fost despărţită de Biserică.

Citește și: http://jurnalspiritual.eu/credinta-si-treptele-cunoasterii/

Repere ortodoxe în educație” , Valeriu Ionaș

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here