În chilia mică a părintelui Iustin par a se întâlni toate drumurile din România. E o intersecție de duh și speranță. Aici se întâlnesc toate colburile și toate disperările și toate încercările. Oamenii aduc bruma lor de suflet, o cară cu ei de departe iar în chilie, pe un colț de pat sau stand în genunchi, lasă toată oboseala ca alpiniștii care după ce au atins vărful se relaxează pentru că știu că urmează mai mult lesnicioasa coborâre.
Zice, de altfel, părintele Gheorghe Calciu într-o mărturisire din revista “Rost”, povestind periplul său la Petru Vodă:
“Această coadă lungă de penitenți așteptând mărturisirea păcatelor și iertarea începea dis de dimineață și, după miezul nopții, erau tot atât de mulți. Părintele Iustin șade în scaunul spovedaniei câte 17 ore în șir. De aceea am spus că este cel mai mare călugăr contemporan, căci puterea aceasta de a sta acolo, nemâncând și nebând aproape nimic, vine de la Dumnezeu”.
Povestea o credincioasă care venise aici, cu ceva ani în urmă, să se descarce de aproape “eternal” poveste a bărbatului bețiv din casă, destul de prezent în societatea noastră. A început să detalieze părintelui povestea soțului ei care își neglija copiii, părinții, i-a spus până unde a mers degradarea acestuia și umilința celor din jur, și-a exprimat neputința, disperarea. Părintele părea rupt de realitatea imediată, părea rupt și de povestea bietei femei, spunea doar din când în când: “Da, măi….! Da, măi…!”. Când a terminat femeia de povestit, după ce și-a deșertat păsul, părintele a coborât parcă dintr-un coșmar în care lucrurile nu păreau să fie deloc cum trebuie, în care fusese prins prin mărturisire și i-a spus: “Adă-l la o slujbă, numai rugăciunea mai poate face ceva acolo unde a prins răul lumii atât de adânc….”. La scurtă vreme, după ce bărbatul a intrat în biserică, așa cum îi spusese părintele femeii, lucrurile s-au rezolvat spectaculos. Bărbatul a renunțat la alcool și nu oricum ci chiar ajungând să-I învețe și pe alții ce înseamnă această devastare a sufletului, minții și harului care este beția, înscriindu-se la asociația “Alcoolicii anonimi”.
L-am întrebat, de altfel, pe părintele Iustin, dacă omul poate fi judecat prin lume și dacă lumea poate fi judecată prin fiecare om în parte.
Mi-a răspuns părintele:
– În cădere omul îi poate trage și pe alții din preajmă dacă nu sunt atenți, dacă nu sunt prudenți, dacă nu bagă de seamă rapid răul și consecințele lui. Fiecare om răspunde de aproapele său, toți ne facem vinovați când cineva din preajmă cade fără ca noi să epuizăm toate căile de a-l salva. De căderea celui din preajmă ne facem vinovați și noi fără discuție. Lipsa de iubire e ca lipsa de sprijin. Nu-l iubești pe Dumnezeu dacă nu-l iubești pe aproapele tău. De răul din lume suntem vinovați fiecare, dacă trăim cu indiferență ce i se întâmplă vecinului, fratelui, prietenului, soțului, părintelui, atunci nu mai putem pretinde ca nouă să ne întindă mâna cineva, degeaba așteptăm ajutorul lui Dumnezeu. Spune Sfântul Evanghelist Ioan (4:7-21): „Dumnezeu este iubire și cel ce rămâne în iubire rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne întru el. Întru aceasta a fost desăvârșită iubirea Lui față de noi, ca să avem îndrăznire în ziua judecății, fiindcă precum este Acela, așa suntem și noi în lumea aceasta. În iubire nu este frică, ci iubirea desăvârșită alungă frica, pentru că frica are cu sine pedeapsa, iar cel ce se teme nu este desăvârșit în iubire. Noi iubim pe Dumnezeu, fiindcă El ne-a iubit cel dintâi. Dacă zice cineva: iubesc pe Dumnezeu, iar pe fratele său îl urăște, mincinos este! Pentru că cel ce nu ubește pe fratele său, pe care l-a văzut, pe Dumnezeu, pe care nu L-a văzut, nu poate să-L iubească. Și această poruncă avem de la El: cine iubește pe Dumnezeu să iubească și pe fratele său”.
„Cu părintele Iustin Pârvu despre moarte, jertfă și iubire”, Adrian Alui Gheorghe
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
