Părintele Stăniloae a fost un teolog ecumenic autentic şi din cauza faptului că el s-a înţeles pe sine însuşi, existenţa şi activitatea sa teologică în genere, ca dar al lui Dumnezeu. Stăniloae şi-a asumat situaţia sa istorică, socială şi politică concretă ca teolog ortodox. Ortodoxia sa însă a fost pentru el în acelaşi timp dar şi datorie.
Darul concepţiei ortodoxe despre lume şi viaţă implică datoria înţelegerii corecte a acestei concepţii şi comunicarea ei în forme de exprimare adecvate. Credinţa în chenoza divină, la condus pe Stăniloae la exprimarea chenotică, nearogantă ci în întregime comunicantă a propriei simţiri. Ortodoxia sa nu a fost niciodată o ortodoxie triumfalistă. Ea a fost o Ortodoxie duhovnicească, de călăuzire prin experienţa reală şi constantă a Duhului Sfânt.
Ca om al rugăciunii şi trăirii adevărului evanghelic, Părintele Stăniloae a rămas până în rădăcinile cele mai profunde ale Ortodoxiei sale un teolog ortodox. El a fost deschis şi convins de însemnătatea dialogului ecumenic. Viaţa sa a fost o viaţă de jertfă. O viata binecuvântată de Dumnezeu printr-o operă teologică la care vor avea să se măsoare multe generaţii viitoare. Ecumenismul său a fost un ecumenism de trăire a darului lui Dumnezeu, acela de a fi ortodox; în acelaşi timp un ecumenism al datoriei de a comunica frumuseţea inefabilă a profunzimilor dumnezeieşti şi celorlalţi fraţi şi surori în Hristos. Creştinul ortodox nu poate să păstreze pentru el însuşi bucuria învierii, bucuria descoperirii noutăţii nesfîrşite a lui Dumnezeu.
Pe urmele iubirii, Contribuţii trinitare la o cultură a comunicării sfinţitoare, Daniel Munteanu
Jurnal Spiritual
