– Părinte Constantin Galeriu, vă rugăm să ne vorbiţi ceva mai adânc despre Taina Sfintelor Paşti.
– Invocând lumina Duhului Sfânt şi cugetând cu stăruinţă, cred că trebuie să vedem în această taină o vocaţie pascală a întregii făpturi. Cuvântul cel mai deplin care ne dezvăluie taina mormântului gol din apropierea Golgotei este: Paşte. Celelalte nume: crucea, moartea, învierea, nemurirea, viaţa veşnică sunt puteri şi stări duhovniceşti unite la un loc în acest dar dumnezeiesc – Paştele. De aceea în slujba sfântă din dimineaţa învierii, cuvântul paşte este rostit fără încetare cu multe şi negrăite sensuri : “Paştile cele sfinţite astăzi nouă s-au arătat; Paştele fără prihană; Paştile cele mari; Paştile credincioşilor; Paştile care ne deschid nouă uşile raiului; Paştile cele ce sfinţesc pe toţi credincioşii”. Ceea ce ne uimeşte, şi numai în acest imn citat acum, este o totalitate a cuprinderii existenţei noastre în starea pascală.
– Vreţi să ne lămuriţi ce înseamnă cuvântul “paşte”?
– Cuvântul” paşte” provenit din limba ebraică – pesah – înseamnă trecere. Sinaxarul marii sărbători învaţă: “În Sfânta şi Marea Duminică a Paştilor prăznuim învierea cea aducătoare de viaţă a Domnului Dumnezeu şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pe care o numim şi Paşte, după cuvântul care în vechiul grai evreiesc înseamnă trecere. Pentru că aceasta este ziua în care Dumnezeu a adus de la început lumea dintru nefiinţă întru fiinţă, în această zi, smulgând Dumnezeu poporul israelian din mâna faraonului, l-a trecut prin Marea Rosie şi tot în această zi S-a pogorât din ceruri şi S-a sălăşluit în sânul Fecioarei. Iar acum, smulgând tot neamul omenesc din adâncul iadului, l-a suit la cer şi l-a adus iarăşi la vechea vrednicie a nemuririi”. Acest cuvânt al Praznicului descoperă luminat orizontul atotcuprinzător al acestei mari taine: originea pascală a creaţiei; evenimentul salvator din istoria poporului Israel – trecerea de la robie la libertate; opera mântuirii noastre, pascală în amândouă sensurile: – şi trecerea lui Dumnezeu la noi, în firea umană, şi trecerea firii umane în viaţa dumnezeiască, la îndumnezeirea cea după har. În acest duh proclamă sărbătoreşte Biserica, prin graiul inspirat al Sfântului Ioan Damaschin: “Ziua Învierii, popoare să ne luminăm! Paştile Domnului, Paştile ! Că din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer Hristos Dumnezeu ne-a trecut pe noi cei ce cântăm cântare de biruinţă”.
– Atunci Mântuitorul a înviat pentru noi?
– Da, Hristos Dumnezeu-Omul a înviat nu numai pentru El. Mai mult, ne şi întrebam: Cum de a murit Hristos ? Cum Fiul lui Dumnezeu şi Cel fără păcat ca Om poate muri? Trebuie mărturisit odată mai mult: cea mai mare minune din partea Domnului este tocmai că a primit să moară, aşa cum din partea noastră, în ce ne priveşte pe noi, cea mai mare minune este învierea. În Prohodul Domnului Biserica psalmodiază cucernic, teologhisind: “Ai apus în trup sub pământ, nestinsule Luceafăr / Şi acesta neputând vedea soarele în amiaza el s-a întunecat”.. Tot atât de revelator tâlcuieşte taina trecerii prin moarte şi un imn al Sfintei Liturghii: “În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul, ai fost Hristoase, toate umplându-le, Cel ce eşti necuprins”. Tocmai că este necuprins, pe toate le ia asupra-şi, le cuprinde. Iisus Hristos Dumnezeu-Omul moare şi înviază pentru El, dar şi pentru noi: pentru firea noastră umană luată din Fecioară, pentru întreaga fire umană, ca şi pentru întreaga făptură. Mormântul Lui, paradoxal, este “purtător de viaţă, mai înfrumuseţat decât raiul, mai luminat decât orice cămară împărătească” şi, aşa golit, devine ” izvor al învierii”.
-Ce înţeles adânc are tocmai acest eveniment al “mormântului gol”?
– Într-adevăr, iată mormânt gol, care nu mai este cum se spune “locaş de veci”. Rămâne gol şi se face mărturie şi nădejde pentru noi, vestindu-ne că şi mormintele noastre vor rămâne goale. Păstrează în ele de la învierea Domnului trupuri chemate la învierea şi viaţa veşnică. De aceea Apostolul, învăţând despre învierea trupurilor nu va zice: se îngroapă, ci “se seamănă”. “Se seamănă trupul întru necinste, înviază întru slavă; se seamănă întru slăbiciune, înviază întru putere; se seamănă trup firesc, înviază trup duhovnicesc.” (I Cor. 15, 42-44). Purtăm în noi duhul, harul Celui înviat ca o “sămânţă” asemenea “bobului de grâu, care când cade în pământ … murind, jertfindu-se aduce multă roadă” (Ioan 12, 24). Înţelegem şi pentru ce Hristos foloseşte asemenea grai: “Semănătorul seamănă Cuvântul” (Marcu 4, 14). Cuvântul lui Dumnezeu-Cuvantul semănat în noi este sămânţa vie, plină de “duh şi viaţa” (Ioan 6, 63); şi, împreună cu harul Tainelor şi vieţuirii în Duhul, ne face părtaşi vieţii Lui.
-Vorbiţi-ne despre legătura dintre moarte şi înviere.
– Iisus Hristos, Domnul nostru, moare şi înviază ! Mai adânc, se jertfeşte pentru a ne descoperi o nouă viaţă: cea a învierii. Moartea Lui este şi Jertfă pentru că este oferire de bună voie. “Venind Domnul spre patima cea de bunăvoie, pentru mântuirea noastră, Hristos adevăratul Dumnezeul nostru… “, mărturiseşte Biserica în Otpustul Duminicii Stâlpărilor. Domnul pe Şine se aduce Jertfă de bunăvoie şi fără păcat, deci fără sămânţă morţii. Numai jertfă, numai moartea ca jertfă are drept ţel viaţa.” Jertfă nu vrea moarte pentru moarte, ci moarte pentru viaţă” (V. Jankelevich), pentru un plus de viaţă”. Crucea ca moarte a lui Hristos dă morţii prin ea însăşi un alt sfârşit în biruirea morţii, adică inversează rostul morţii, făcând-o din moarte care pune capăt vieţii, moarte care se desfiinţează prin ea însăşi, eliberând viaţa de moarte: Hristos a înviat din morţi cu moartea pre moarte călcând…”. Astfel, Paştile înseamnă deodată moarte, ca Jertfă şi înviere; “trecere de la un mod de a fi la altul. Trecere care cuprinde aceşti doi poli, doi timpi: jertfă şi înviere – ca trecere într-un nou mod de viaţă, la un plus de viaţă, la “mai multă viaţă” (Ioan 10, 10).
Aceasta o face Hristos Domnul şi prin aceasta El ne descoperă condiţia, vocaţia noastră originară, vocaţia pascală a făpturii. Propriu-zis, Domnul o restaurează. Biserica îl numeşte pe Hristos: “Paştile nostru, Jertfa cea vie şi nejertfita…”. În întruparea, Crucea, învierea, înălţarea la cer, Trimiterea Duhului Sfânt de la Tatăl, Domnul ne descoperă taina, puterea creatoare a jertfei, a jertfei pascale. Ne-o descoperă din El ca origine şi izvor al ei; mai profund, ne-o descoperă ca paşte din veci, înainte de însăşi întemeierea lumii.
”Convorbiri duhovniceşti”, Interviu realizat de părintele Ioanichie Bălan
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
