Dislocarea populaţiei din zonele considerate sensibile de către comunişti, în 1951 – 1956, a reprezentat una din cele mai represive măsuri ale regimului totalitar din România.
Documentele arată că în toată această perioadă 40.000 de oameni, consideraţi „duşmani ai poporului” au fost deportaţi în 11 localităţi de pe raza judeţelor Ialomiţa şi Călăraşi, create special pentru ei.
Istoria deportărilor
În numărul II al publicaţiei istorice ialomiţene „Naparis”, profesorul de istorie Valentin Gheorghe face o introspecţie a deportărilor din anul 1951, atât din punct de vedere documentaristic, cât şi din punct de vedere legislativ.
Astfel, potrivit sursei citate, din punct de vedere legislativ, deportarea din 1951 a avut la bază trei documente esenţiale. Este vorba despre Hotărârea 344 din 5 martie 1951 şi cele două Directive, semnate câteva săptămâni mai târziu.
În timp ce Hotărârea prevedea „mutarea din centrele aglomerate a oricăror persoane care nu-şi justifică prezenţa în aceste centre”, Directiva I şi a II-a prezentau în detaliu cine şi unde trebuie să fie dislocat.
În studiul „Deportaţii din Bărăgan 1951 – 1956” este prezentat în detaliu numărul persoanelor deportate, precum şi categoriile de cetăţeni care au fost obligaţi să-şi părăsească locuinţele pentru a veni în Bărăganul arid.
Din totalul de peste 40.000 de persoane greu încercate de regimul comunist, 19.000 erau considerate „chiaburi”, 2.300 colaboratoare ale armatei germane în timpul Celui De-al Doilea Război Mondial, iar alte 1.218 erau persoane considerate cu „grad ridicat” de risc pentru că aveau rude care reuşiseră să se ascundă de represaliile regimului totalitar şi să fugă în străinătate.
Cele 11 sate ale deportaţilor
Conform studiilor profesorului Valentin Gheorghe, în cei cinci ani ai deportărilor comuniste, în Bărăgan au fost create 11 localităţi, special destinate populaţiei dislocate. În prezent, majoritatea acestor localităţi au dispărut sau au fost redenumite fiind transformate în comunităţi umane de sine stătătoare.
Una din aceste localităţi ale deportaţilor din Bărăgan este Comuna Răchitoasa. „Duşmanii poporului” aduşi aici au fost concentraţi în jurul Gospodăriei Agricole de Stat Giurgeni – Luciu. Comuna Răchitoasa se învecina cu o actualele localităţi Giurgeni, Mihail Kogălniceanu, Mihai Bravu şi Luciu. Aici au fost deportate peste 600 de familii care aveau 2.100 de membri.
Singura cale de comunicaţii a acestor oameni era Gara Lunca Dunării, care se afla la 7 kilometri distanţă de sat. Documentele arată că în prezent comuna Răchitoasa nu mai există.
În cadrul Gospodăriei Agricole de Stat de la Borduşani a fost înfiinţată comuna Lăţeşti, sat situat între actualele localităţi ialomiţene Făcăeni, Borduşani şi Movila. Comunitatea deportaţilor din Lăţeşti avea 616 familii cu 1,740 de membri fiecare, iar oamenii de aici erau obligaţi să cultive orez şi bumbac.
Iată şi celelalte nouă sate din Bărăgan înfiinţate forţat de comunişti:
– Comuna Valea Viitor, judeţul Ialomiţa – 644 de familii cu 2.114 membri
– Comuna Salcâmi, judeţul Călăraşi – 686 familii cu 1.999 de membri
– Comuna Movila Gâldăului, judeţul Călăraşi – 429 de familii cu 1.400 de membri
– Comuna Olaru, judeţul Călăraşi – 780 de familii cu 1.994 de membri
– Comuna Pelicanu, judeţul Călăraşi – 400 de familii cu 1.440 de membri
– Comuna Dropia, judeţul Călăraşi – 419 familii, cu 1.304 membri
– Comuna Viişoara, judeţul Ialomiţa – 709 familii cu 2.124 membri
– Comuna Dâlga, judeţul Călăraşi – 555 familii cu 2.004 membri
– Comuna Fundata, judeţul Ialomiţa – 449 familii cu 1.380 de persoane.
Documentele arată că toate persoanele deportate în Bărăgan au fost special concentrate în jurul Gospodăriilor Agricole Comunale şi obligate să muncească terenurile aride.
Fenomenul Fundata
Satul Fundata din judeţul Ialomiţa, astăzi anexat comunei Perieţi, este una dintre puţinele urme care mai amintesc de momentul deportării. Localitatea este printre primele sate de deportaţi înfiinţate de comunişti în Bărăgan şi singurul în care mai locuiesc oameni care au trăit pe viu drama dislocării forţate. Soţii Iliuţă (81 de ani) şi Alexandrina Frunză (77 de ani).
Ei provin din satele bănăţene Şandra şi Becicherecu Mic. Când alarma a început să sune, iar oamenii siliţi cu armele să fie urcaţi în trenuri, erau doi tineri care aveau speranţe mari. S-au cunoscut imediat după ce-au ajuns la Fundata şi şi-au întemeiat aici o familie. Sunt împreună de 60 de ani şi tot împreună au îndurat drama deportării.
„Ţin minte că au venit şi ne-au luat din case şi ne-au urcat în trenuri. Am ajuns aici şi n-aveam de niciunele. Am fost bătut cu biciul pentru că nu munceam suficient de mult. Nu conta că erai copil sau bolnav. Câte bătăi cu biciul am luat, nici eu nu mai ştiu…“, mărturiseşte” Iliuţă Frunză.
Sursa: adevarul.ro
Jurnal Spiritual [fbshare type=”button”] [google_plusone size=”standard” annotation=”none” language=”English (UK)”] [fblike style=”standard” showfaces=”false” width=”450″ verb=”like” font=”arial”]
