Patimile posedă o forţă de atracţie

0
154

descărcareTemei antropologice privitoare la rugăciunea isihastă îi voi adăuga câteva cuvinte pentru a explica în ce anume constă această, lucrare ascetică” şi la ce rezultate conduce.

Fixându-şi atenţia în inimă, ascetul în stare de rugăciune se străduieşte să-şi păzească mintea liberă de orice gând. Pentru omul aflat în condiţiile existenţei pământeşti, gândurile pot fi naturale, dar pot fi şi consecinţa influenţelor demonice. Când se roagă, ascetul renunţă pentru un timp şi în limitele posibilităţilor sale, diferite pentru fiecare, la satisfacerea nevoilor naturii sale; cât despre gândurile de origine demonică, el le exclude cu totul. De aici rezultă că, la ceasul rugăciunii, mintea respinge orice gând, atât natural, cât şi demonic.

Când cade pradă influenţei demonice, omul suferă pierderea libertăţii sale şi se desprinde de viaţa dumnezeiască. O astfel de stare e desemnată în învăţătura ascetică prin cuvântul, patimă”. Acest termen exprimă, pe de o parte, ideea de pasivitate şi de sclavie şi, pe de altă parte, ideea de suferinţă în sensul de dezintegrare şi de moarte. Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului; şi robul nu rămâne în casă, fiul însă rămâne pururi”. Astfel, în starea de patimă păcătoasă există două aspecte ale suferinţei: aservirea şi dezintegrarea; de aceea, robul păcatului” nu mai poate avea o autentică conştiinţă a libertăţii copiilor lui Dumnezeu.

Patimile posedă o forţă de atracţie, dar înrădăcinarea în suflet a oricărei imagini sau a oricărui gând pătimaş nu se face niciodată fără acordul omului, dat fiind că întreaga existenţă nu există nici un lucru atât de puternic încât să-l lipsească pe omul liber de posibilitatea de a rezista şi de a refuza. Dar atunci când un gând sau o imagine pătimaşă s-au împlântat solid în suflet, omul devine într-o măsură sau alta un posedat. Patimile sunt, posedări” în diferite grade de intensitate.

Patima are o mare putere de atracţie, fiindcă ea face să treacă pe dinaintea celui pe care-l ispiteşte spectacolul desfătărilor. Patima ca dezintegrare e consecinţa desfătărilor pătimaşe. Dacă în mişcarea pătimaşă nu s-ar găsi momentul desfătării, ci ar începe direct prin suferinţă, ea n-ar fi în stare să facă voinţa omului să se plece de partea ei. Patima ca suferinţă şi moarte nu e identificată de îndată decât de omul duhovnicesc care a cunoscut lucrarea făcătoare de viaţă a harului duhovnicesc ce face să se nască în suflet o scârbă, o, ură” împotriva mişcărilor păcatului în el.

Începutul vieţii duhovniceşti e împotriva patimilor. Dacă această luptă n-ar fi legată decât de refuzul desfătării, ea ar fi uşoară. Mai anevoioasă în această luptă e a doua etapă: când patima neastâmpărată începe să chinuie omul prin maladiile cele mai diferite. În acest caz, ascetul are nevoie de o mare şi îndelungă răbdare, căci urmările binefăcătoare ale împotrivirii sale patimilor nu vin repede.

Pentru omul aflat în condiţiile acestei lumi e normal ca el să rămână în această luptă de-a lungul întregii sale vieţi; există însă două cazuri extreme în care aceasta lipseşte. Pentru omul nepătimitor nu mai există luptă, în sensul că desfătarea propusă de patimă nu-l mai ispiteşte nicicum şi totul se încheie în stadiul de simplu gând. Cine e supus asaltului patimilor, dar nu cade pradă forţei lor de atracţie, poate fi numit şi el nepătimitor. Pe de altă parte, absenţa luptei semnalează şi o aservire completă patimii, dar de data aceasta pentru că în fiecare etapă a dezvoltării gândului pătimaş omul nu numai că nu-i opune nici o rezistenţă, ci, din contră, merge în întâmpinarea ei, trăieşte prin ea.

În condiţiile existenţei sale trupeşti, omul are şi patimi care nu sunt păcate, adică suferinţe sau nevoi fără satisfacere a cărora prelungirea vieţii sale ar fi cu neputinţă, cum sunt de exemplu hrana, somnul etc. Pentru răstimpuri nu prea îndelungate, ascetul neglijează aceste nevoi şi dacă glasul acestor nevoi începe să se facă simţit ameninţători prin boli, atunci în anumite momente ascetul va merge în hotărârea sa de a nu li se supune până la înfruntarea primejdiei morţii. Trebuie observat însă că, în asemenea cazuri, moartea nu are loc; dimpotrivă, omul e păzit de Dumnezeu într-o măsură încă şi mai mare. Această hotărâre curajoasă de a înfrunta moartea se aseamănă unei săbii de foc. În mod natural, un ascet ascunde această flacără în sufletul său fără a-i arăta întreaga putere.

Prezenţa acestei energii stăpânite şi nedescoperite în afară e indispensabilă, chiar în contextul vieţii cotidiene, pentru păzirea în măsura posibilului a poruncilor, pentru a ne elibera, chiar şi numai din timp în timp, de asaltul gândurilor.

Cufundându-se în adâncul inimii, mintea se desface prin însăşi actul acestei cufundări în rugăciune de orice imagine atât vizuală, cât şi mentală, şi în starea acestei curăţii i se îngăduie să stea înaintea lui Dumnezeu; chiar dacă mai târziu curge în forma unui gând sau îmbracă cutare sau cutare imagine, ceea ce purcede din acest adânc dincolo de imagini nu mai e de acum patimă şi viaţă autentică dumnezeiască.

În această stare descoperim că sufletul tinde în chip natural spre Dumnezeu, că este asemenea Lui, că e nepătimitor prin fire.

Prin schimbărilor stărilor sale duhovniceşti, împărtăşiri şi retrageri ale harului, omul ajunge la convingerea că, nu are viaţă în el însuşi”, că viaţa sa e în Dumnezeu; în afara Lui e moartea. Când i se dăruie venirea Luminii dumnezeieşti, sufletul se împărtăşeşte aievea de Viaţa veşnică, adică de Dumnezeu Însuşi; şi acolo unde e Dumnezeu e o libertate pe care cuvântul nu o poate zugravi, căci în acel moment omul e în afara morţii şi a fricii.

În această stare, omul se cunoaşte pe sine însuşi; cunoscându-se, cunoaşte omul în general în virtutea comunităţii de fiinţă (consubstanţialităţii) a întregului neam omenesc.

În adâncurile sale, acolo unde se descoperă adevărata asemănare cu Dumnezeu a naturii umane, unde se revelează marea sa vocaţie, ascetul vede ceea ce rămâne absolut necunoscut pentru omul care n-a intrat încă în inima sa.

În slujba înmormântării, Sfântul Ioan Damaschin spune:, Plâng şi mă tânguiesc când mă gândesc la moarte, când văd zăcând în morminte frumuseţea noastră zidită după chipul lui Dumnezeu: groază, fără mărire şi fără chip.

Aşa plânge şi suspină oricine a cunoscut în Dumnezeu frumuseţea paradiziacă a omului, când la întoarcerea sa de la negrăitul ospăţ duhovnicesc în cămara de nuntă tainică a inimii îşi aruncă privirea asupra acestei lumi lipsite de frumuseţe şi de slavă.

”Siluan Athonitul, Viaţa şi învăţătura stareţului” scrise de ucenicul său, Arhimandritul Sofronie

Jurnal Spiritual

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here