Odată diavolul înfrânt, Domnul Hristos îşi începe activitatea mesianică: „Şi Iisus auzind că Ioan a fost întemniţat, a plecat în Galileea. Şi părăsind Nazaretul, a venit de a locuit în Capernaum, lângă mare în hotarele lui Zabulon şi Neftali, ca să se împlinească ceea ce s-a scris prin Isaia prorocul care zice: «Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftali, spre mare, dincolo de Iordan, Galileea neamurilor, poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare şi celor ce şedeau în latura şi-n umbra morţii lumină le-a răsărit». De atunci a început Iisus să propovăduiască şi să spună: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”! Pe când umbla pe lângă Marea Galileii, a văzut pe doi fraţi: pe Simon, ce se numeşte Petru, şi pe Andrei, fratele lui, care aruncau mreaja în mare, căci erau pescari. Şi le-a zis: „Veniţi după Mine şi vă voi face pescari de oameni”. Iar ei, îndată lăsând mrejele, au mers după El. Şi de acolo, mergând mai departe, a văzut alţi doi fraţi: pe Iacov al lui Zevedeu şi pe Ioan, fratele lui, în corabie cu Zevedeu, tatăl lor, dregându-şi mrejele; şi i-a chemat. Iar ei, îndată lăsând corabia şi pe tatăl lor şi au mers după El. Şi a străbătut Iisus toată Galileea, învăţând în sinagogile lor şi propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi vindecând toată boala şi toată neputinţa din popor. Şi s-a dus vestea despre El în toată Siria, şi aduceau la El pe cei ce se aflau în suferinţe, fiind cuprinşi de multe feluri de boli şi de chinuri, pe demonizaţi, pe lunatici, pe slăbănogi, iar El îi vindeca. Şi mulţimi multe mergeau după El din Galileea, din Decalole, din Ierusalim, din Iudeea şi de dincolo de Iordan”.
Se sesizează foarte limpede aici că Domnul Iisus Hristos proclamă Împărăţia Cerurilor. Ioan a fost întemniţat şi Domnul Iisus Hristos, ne spune evanghelistul, a plecat în Galileea şi S-a stabilit în Capernaum. Sfântul Ioan Gură de Aur, zăbovind asupra acestui amănunt, ne spune că atunci când suntem într-un pericol, inteligent este să ne ferim de el. Adică, să nu căutăm luntre şi punte a înfrunta pericolul fără să fie necesar. Domnul Iisus Hristos era în Iudeea, lângă Iordan, şi auzind că Ioan a fost închis, a părăsit locul şi s-a dus în Galileea, învăţându-ne că şi noi, atunci când ne confruntăm cu cel rău, dar avem posibilitatea ca să scăpăm dintr-o situaţie dificilă, putem face asemenea.
Deci, Domnul Iisus Hristos a plecat şi, părăsind Nazaretul, orăşelul copilăriei Sale, s-a stabilit în Capernaum, lângă Marea Galileii. Prorocul Isaia prevestise lucrul acesta cu şapte sute de ani înainte, şi anume că pământul acela al lui Zabulon şi al lui Neftali, lângă mare, „va vedea lumină multă şi celor ce şedeau în latura şi-n umbra morţii, lumină le va răsări”.
Ştim din prima Epistolă a Sfântului Ioan că, atunci când se străduiesc oamenii să-L definească pe Dumnezeu, cu greu pot face lucrul acesta. Sfântul Ioan spune că “Dumnezeu este iubire” şi “Dumnezeu este lumină”. Domnul Hristos este “Lumina lumii”. O spune în Evanghelia de la Ioan. Populaţia aceea amestecată, de lângă Marea Galileii, săracă, necăjită a văzut lumină mare. A venit Mântuitorul printre ei.
Cum şi-a început Mântuitorul misiunea? Exact cu aceleaşi cuvinte cu care propovăduia şi Sfântul Ioan Botezătorul, proclamând Împărăţia Cerurilor: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor!” Proclama Împărăţia Cerurilor, punea bazele Împărăţiei Cerurilor. Şi aşa cum am auzit, a început ca pentru această Împărăţie să cheme la lucrare oameni destoinici. A chemat pe primii Săi patru apostoli.
Ne spune evanghelistul Matei că i-a chemat pe Petru şi pe Andrei, apoi pe Iacob şi pe Ioan. Sfintele Evanghelii se completează una pe alta. Dacă citim cu atenţie Sfânta Evanghelie după Ioan vom vedea că, de fapt, Petru şi Andrei s-au mai întâlnit odată cu Domnul Iisus Hristos. Şi, primul care l-a întâlnit, a fost Sfântul apostol Andrei. Atunci când Ioan Botezătorul propovăduia mulţimilor şi L-a văzut pe Domnul Iisus Hristos, arătând înspre El a zis: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatele lumii”! Atunci Andrei, cu încă unul dintre ucenicii lui Ioan, au mers după Domnul Iisus Hristos şi au rămas seara la El. Sfântul Andrei a alergat la fratele său Petru şi i-a zis: „L-am găsit pe Hristos!”
Iată deci că cei doi mai avuseseră o întâlnire cu Domnul Iisus Hristos. Acum erau la pescuit lângă Capernaum, pe Marea Galileii, şi Domnul Iisus Hristos i-a chemat să-i facă „pescari de oameni”. I-a chemat să-i facă mari demnitari în Împărăţia Cerurilor, în Împărăţia Sa. Şi, ne spune evanghelistul, Domnul străbătea toată Galileea învăţând în sinagogile lor, propovăduind Evanghelia Împărăţiei Cerurilor. Proclamă o nouă ordine: o ordine absolut armonioasă, frumoasă, veşnică, neapusă. Proclamă Împărăţia Cerurilor şi tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa în popor.
Sfântul Chiril al Ierusalimului, tâlcuind numele Domnului Iisus Hristos, zicea că evreii înţeleg prin „Mesia”, adică prin „Hristos”, pe Cel ce vine şi ridică păcatele lumii, pe Cel ce ne împacă cu Dumnezeu, pe Cel ce ne mântuieşte din moarte şi din iad. Dar grecii înţeleg prin acest nume de „Hristos”, de „Mesia”, de „Uns” mai ales pe Cel ce tămăduieşte. El tămăduieşte toată boala şi toată neputinţa din popor. Pentru că, de fapt, suferinţa vine din păcat. Păcatul este boala sufletului.
Iată că Domnul Iisus Hristos tămăduia toată boala şi toată neputinţa în popor. El este doctorul cel mare. El îi vindeca pe toţi, şi mulţimile alergau la El.
Să reţinem esenţialul: Domnul Hristos ne binevesteşte apropierea Împărăţiei Cerurilor în care, însă, nu putem intra nepocăiţi, nepregătiţi, necurăţiţi, nesfinţiţi. Această lucrare e definită de Sfântul Ioan Damaschinul ca fiind „întoarcerea de la păcat la virtute şi de la diavolul la Dumnezeu”. Aceasta este pocăinţa. În Împărăţia Cerurilor, care se apropie, nu se poate intra nepurificat, necurăţit, nesfinţit. Şi lucrarea de preschimbare din rău în bun o face pocăinţa. Pocăinţa ca taină, care se finalizează printr-o bună spovedanie şi pocăinţa ca stare sufletească. Aşa cum ne spune psalmul 50, psalmul pocăinţei, „Inima înfrântă şi smerită Dumnezeu nu o urgiseşte”.
Jertfa plăcută lui Dumnezeu este pocăinţa noastră. Sfântul Ignatie Briancianinov spune: “Pocăinţa este singura jertfă pe care Dumnezeu o primeşte de la sufletul căzut al omului. Alte sentimente, chiar nevoinţa cea aspră pe care am putea-o oferi lui Dumnezeu, nu are valoarea pe care o are pocăinţa. Pocăinţa e jertfa omului căzut, pe care Dumnezeu n-o urăşte şi n-o respinge. Dar când prin pocăinţă Sionul se reînnoieşte şi zidurile Ierusalimului nostru duhovnicesc se construiesc, atunci noi putem oferi cu încredere pe altarul inimii noastre jertfa dreptăţii: adică sentimentele noastre reînnoite prin harul lui Dumnezeu”. Adică căinţa noastră sinceră, părerea noastră de rău, întoarcerea de la păcat la virtute.
Aşadar, Domnul binevesteşte Împărăţia Cerurilor care se apropie. În ea ne nu putem intra neschimbaţi, nepocăiţi, neprimeniţi, nespovediţi.
Cine face această lucrare? Cine este doctorul care tămăduieşte sufletul nostru bolnav de păcat? Cine ne iartă prin duhovnicul nostru? Cine ne primeşte lacrimile de pocăinţă şi ne duce în Împărăţia Sa? Doctorul cel mare este Domnul Iisus Hristos.
Sfântul Ioan Gură de Aur, oprindu-se şi el la această relatare, zice aşa: „Să mergem dar şi noi după Hristos, că şi noi avem multe boli sufleteşti pe care vrea să ni le vindece chiar înainte de a I-o cere. Că pentru asta vindecă bolile cele trupeşti, ca să izgonească pe cele sufleteşti. Să ne ducem aşadar, la El! Să nu-I cerem nimic pământesc, ci iertare de păcate! De-I cerem cu sârguinţă, ne împlineşte cererea noastră. Atunci, vestea despre El s-a răspândit în toată Siria. Acum, în toată lumea. Sirienii când au auzit că vindecă pe îndrăciţi au alergat la El. Dar tu frate, care ştii cu mult mai bine decât sirienii puterea lui Hristos, tu nu te scoli, tu nu alergi? Sirienii îşi părăsesc ţara, prietenii şi rudele. Dar tu nu te înduri nici casa să ţi-o părăseşti? Să te duci la El, să primeşti multe daruri. Dar, mai bine spus, nici asta nu ţi-o cer, ci-ţi cer să laşi răul tău obicei. Chiar de rămâi acasă, poţi uşor să te mântui cu toţi ai tăi! Când e bolnav trupul facem totul şi ne zbatem ca să scăpăm de suferinţă. Dar când îi bolnav sufletul amânăm şi nu ne sinchisim. De aceea nu scăpăm nici de bolile trupeşti, pentru că ele sunt cauzate de cele sufleteşti. Lăsăm izvorul păcatelor şi curăţăm râurile. Căci pricina bolilor trupeşti este păcatul cuibărit în suflet. Lucrul acesta ni-l arată slăbănogul, care aştepta de treizeci şi opt de ani, sau bolnavul cel coborât prin acoperiş”.
Să secăm deci izvorul păcatelor şi vom opri toate pâraiele bolilor trupeşti. Vom pune capăt nu numai bolilor, ci şi păcatului; şi păcatului, mai mult decât bolii. Pe cât este sufletul mai bun decât trupul! – zice Sfântul Ioan Gură de Aur. Mântuitorul vine. Binevesteşte Împărăţia Cerurilor. Ne deschide porţile ei, dar nu putem intra prin porţi decât cu sufletul primenit.
Andrei Andreicuț, Morala Împărăției
Jurnal Spiritual
