Povestire cu tâlc: Cântec de inimă

0
561
inima-pe-noteA fost odată ca niciodată un om mare care s-a căsătorit cu femeia visurilor lui. Din dragostea lor, s-a născut o fetiţă mică. Era o copilă isteaţă şi veselă, şi tare mult o iubea omul cel mare.

Când fetiţa era foarte mică, tatăl ei o ridica în braţe, fredona o melodie şi dansa cu ea prin toată camera, şi îi spunea, ,,Te iubesc, fetiţă mică”.

Când fetiţa a crescut, omul cel mare o îmbrăţişa şi îi spunea, „Te iubesc, fetiţă mică”. Fetiţa se bosumfla şi spunea, „Nu mai sunt o fetiţă mică”. Atunci omul cel mare râdea şi îi spunea, „Dar pentru mine întotdeauna vei rămâne fetiţa mea mică”.

Fetiţa mică, care-nu-mai-era-mică-deloc, plecă de acasă în lume. Cu cât învăţa mai mult despre ea, învăţa mai mult despre oameni. Ea îşi dădu seama că este cu adevărat mare şi puternică, pentru că îşi cunoştea puterile. Una dintre puterile ei era dragostea pe care o arăta familiei sale. Nu avea importanţă unde se ducea sau unde se afla, pentru că întotdeauna exista lângă ea un om mare care o suna la telefon şi îi spunea, „Te iubesc, fetiţă mică”.

Veni ziua în care fetiţa-care-nu-mai-era-mică-deloc primi un telefon. Omul cel mare era în suferinţă. Avusese un atac de apoplexie. Era afazic, explicară ei fetiţei. Nu mai putea să vorbească şi nu erau siguri că înţelegea ce i se spune. Nu mai putea să zâmbească, să râdă, să meargă, să îmbrăţişeze, să danseze sau să-i spună fetiţei lui, care-nu-mai-era-mică-deloc, că o iubeşte.

Şi astfel merse ea să fie alături de omul cel mare. Când intră în cameră, văzu un om mic şi deloc puternic. Se uita la ea şi încercă să-i vorbească, dar nu reuşi.

Fetiţa făcu singurul lucru pe care îl putea face. Se urcă în pat şi se aşeză lângă omul cel mare. Din ochii lor începură să curgă lacrimi şi fetiţa îşi petrecu braţele în jurul umerilor slăbiţi ai tatălui ei.

Cu capul pe pieptul lui se gândi la multe lucruri. Îşi aminti clipele minunate petrecute împreună şi cum se simţea ea totdeauna protejată şi adorată de omul cel mare. Simţi o durere adâncă la gândul acelei pierderi uriaşe, cuvintele de dragoste care o mângâiaseră atâta vreme.

Și apoi auzi dinăuntrul omului mare, bătăile inimii. Inima era muzica şi cuvintele trăiseră întotdeauna; inima bătea întruna, indiferentă la suferinţele din restul corpului. Şi, în timp ce fetița se odihnea la pietul lui, se întâmplă minunea. Auzi ceea ce își dorise să audă.

Inima lui rostea cuvintele pe care gura sa nu le mai putea rosti…”Te iubesc, fetiţă mică” !

Și ea se simţi din nou mângâiată.

”Supă de pui pentru suflet, 101 povestiri pentru mângâierea inimii şi înviorarea sufletului”, Jack Canfield, Mark Victor

Jurnal Spiritual

V-ar putea interesa şi aceste povestiri cu tâlc

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here