Marele între sfinţii monahi Arsenie, în toată vremea vieţuirii sale, când se ocupa cu lucrul de mână, punea pe genunchi o batistă din pricina lacrimilor ce curgeau din ochii lui. El s-a săvârşit din viaţă. Avva Pimen, părinte ce strălucea prin darul judecăţii duhovniceşti, auzind de sfârşitul lui Arsenie, a zis: „fericit eşti tu Arsenie: tu te-ai plâns pe tine în curgerea vieţii pământeşti. Cel ce nu s-a plâns aici, va plânge veşnic. Nu putem să scăpăm de plâns: sau aici – de bună voie, sau acolo, în chinuri, fără de voie”. Auzind despre această fericită moarte, Teofil, patriarhul Alexandriei a zis: „fericit eşti tu Avva Arsenie! tu ai avut neîncetat pomenirea morţii”.
Povestirile despre moartea drepţilor sunt mângâietoare. Zicerile despre măsura frângerii lor de inimă şi a smereniei cu care se pregăteau ei de moarte, frica sfântă cu care o întâmpinau, sunt ziditoare şi mântuitoare. Unui Părinte, pentru curăţenia vieţii lui, Dumnezeu nu-i refuza nici un fel de rugăminţi. Odată, acest stareţ a vrut să vadă cum se desparte de trup sufletul unui păcătos şi cum sufletul unui drept. Adus de mâna lui Dumnezeu într-un oraş, el a mas la porţile oraşului într-o mănăstire, în care trăia un zăvorât cu nume răsunător. Zăvorâtul era bolnav în vremea aceea, îsi as-tepta moartea. Stareţul a văzut că se face o mare pregătire de lumânări şi candele pentru el, ca şi cum de dragul lui Domnul ar fi dat oraşului pâine şi apă, şi l-ar fi mântuit. Cetăţenii vorbeau între ei: „dacă moare zăt-vornicul, vom pieri şi noi dintr-un foc”. Între timp a sosit ceasul sfârşirii sale: stareţul a văzut pe un ispravnic al iadului cu un trident de foc în mână, pogorât asupra zăvorâtului şi a auzit glas: „după cum sufletul acesta nu M-a odihnit în el nici un ceas: aşa şi tu, smulge-l fără milă”. Ispravnicul iadului şi-a înfipt tridentul de foc în inima zăvorâtului şi, chinuindu-l câteva ceasuri, i-a scos sufletul. După aceasta stareţul a intrat într-un oraş unde a găsit un hagiu bolnav, zăcând pe stradă. N-avea cine să-l ajute şi stareţul a petrecut lângă el o zi. Când a venit ceasul adormirii lui cu drepţii, stareţul a văzut că Arhanghelii Mihail şi Gavriil au pogorât după sufletul hagiului. Unul a stătut pe partea lui dreaptă, altul pe partea stângă şi au început să-i roage sufletul să iasă. Dar sufletul nu voia să-şi părăsească trupul şi nu ieşea. Atunci Gavriil i-a spus lui Mihail: „să luăm sufletul şi să mergem”. Mihail răspunse: „nouă ne-a poruncit Domnul să-l luăm fără durere, nu putem să-l silim”. După aceste cuvinte Mihail a chemat cu glas puternic: „Doamne, ce porunceşti cu privire la acest suflet ? căci nu ni se supune şi nu vrea să iasă”. Şi i-a venit lui glas: „Iată ! îl trimit pe David cu Psaltirea şi cu dumnezeieştii cântăreţi ai Ierusalimului ceresc, ca sufletul, auzind cântecul psalmilor şi vocile lor să iasă”.
Aceştia au pogorât şi au înconjurat sufletul, cântând imnuri: atunci sufletul a ieşit în mâna lui Mihail şi a fost primit cu bucurie. Cine nu se va minuna de dragostea lui Dumnezeu şi de mila lui către neamul omenesc ? Din nefericire, spre cea mai mare nefericire, noi respingem cu încrâncenare toate milele lui Dumnezeu si ne aşezăm, cu o orbire nebună, în rândul slugilor şi închinătorilor duşmanului lui Dumnezeu şi al nostru.
Sfârşitul aleşilor lui Dumnezeu e preaplin de slavă. Când a venit vremea să moară marele Sisoe, faţa lui s-a luminat şi el le-a spus Părinţilor ce şedeau în jurul lui: „uite a venit Avva Antonie”. După un răstimp de tăcere a zis: „iată a venit cinul proorocesc”. Apoi s-a luminat şi mai mult şi a zis: „iată, a venit cinul apostolesc”. Şi iarăşi s-a luminat faţa lui; a început apoi să vorbească cu cineva. Stareţii îl rugau să le spună cu cine. El zise: „Au venit îngerii să mă ia; dar eu îi implor să mă mai lase puţin pentru pocăinţă”. Stareţii zic: „părinte, tu nu ai nevoie de pocăinţă”. Doar toţi ştiau că e desăvârşit.
Asa vorbea si simţea un adevărat creştin, fără să ţină seama că el în vremea vieţii lui învia morţii cu un singur cuvânt şi era umplut de darurile Sfântului Duh. Şi faţa lui s-a luminat şi mai tare, s-a luminat ca soarele. Toţi s-au umplut de frică. El le-a zis: „uitaţi-vă! a venit Domnul şi-a zis: aduceţi-mi vasul ales din pustie”. Cu aceste cuvinte şi-a dat duhul. A fost văzut un fulger şi coliba s-a umplut de mireasmă bună. Aşa şi-a sfârşit curgerea pământească unul din cei mai mari sfinţi ai lui Dumnezeu.
Dar şi păcătoşii care au adus pocăinţă sinceră pentru păcatele lor s-au înverdnicit de mila lui Dumnezeu.
În timpul împăratului grec Mauriciu trăia în Tracia un tâlhar fioros şi crunt. Nu putea fi prins nicidecum. Fericitul împărat auzind acestea, a trimis tâlharului crucea sa şi a poruncit să i se spună să nu se teamă: căci i s-a dat semnul iertării de crime, cu condiţia îndreptării. Tâlharul s-a înduioşat şi a venit la împărat şi a căzut la picioarele lui, pocăindu-se de păcatele sale. După Câteva zile a căzut la pat si a f ost găzdut într-un azil unde a văzut în vis înfricoşata Judecată. Trezindu-se şi văzând că boala i se învârtoşează şi i se apropie moartea, el s-a întors cu plâns către rugăciune şi zicea aşa:
„Stăpâne, omenosule împărat, care ai mântuit înainte vreme un tâlhar asemenea mie, uimeşte-ţi asupra mea milostenia Ta: primeşte plânsul meu pe patul de moarte! Aşa cum ai primit Tu pe cei veniţi în ceasul al unsprezecelea, măcar că nu făcuseră nimic vrednic: primeşte aşa şi lacrimile mele amare, curăţă-mă şi botează-mă cu ele. Nu cere de la mine nimic peste aceasta: eu nu mai am timp (de pocăinţă) iar vameşii se apropie. Nu căuta şi nu mă încerca: nu vei găsi nimic bun în mine; nelegiuirile mele mi-au luat-o înainte şi iată-mă în ceasul apusului; nelegiuirile mele sunt fără număr.
Dar cum ai primit plânsul Apostolului Petru, primeşte tot aşa şi acest mărunt plâns al meu şi spală înscrisul păcatelor mele. Cu puterea milosteniei Tale, nimiceşte păcatele mele”. Spovedindu-se aşa în cursul câtorva ore şi stergându-şi lacrimile cu o năframă tâlharul şi-a dat duhul. În ceasul morţii, medicul şef al azilului a văzut un vis: la patul tâlharului au venit harapi cu înscrisuri, pe care erau înşiruite nenumăratele nelegiuiri ale tâlharului; apoi, doi tineri minunaţi, în chip de paji împărăteşti, au adus o balanţă. Harapii au aşezat pe un taler înscrisul lor asupra tâlharului: talerul a coborât în jos iar celălalt taler s-a înălţat. Sfinţii îngeri au zis: „n-avem şi noi ceva pe-aici ?” . Ce putem avea” – zice unul dintre ei – când n-au trecut nici zece zile de când acesta a început să nu mai facă moarte de om ?” „Însă, adăugară ei – să căutăm totuşi”. Unul din, ei a găsit năframa tâlharului, udă de lacrimi, şi i-a zis celuilalt: „Uite, această batistă e plină de lacrimile lui. S-o punem în celălalt taler şi împreună cu ea iubirea de om a lui Dumnezeu, să vedem ce-o să fie ?” De îndată ce au aşezat năframa pe taler, ea a biruit şi a precumpănit toate păcatele din înscrisurile celuilalt taler. Îngerii au strigat într-un glas: „cu adevărat a biruit omenia lui Dumnezeu !” Luând sufletul tâlharului l-au dus cu ei; harapii, plângând de ciudă, au fugit cu ruşine. Văzând acest vis, medicul s-a dus la azil: sosind la căpătâiul tâlharului a găsit trupul lui încă nerăcit, părăsit de-acuma de suflet; ochii lui erau aco periţi cu o năframă udă. Aflând de la cei de faţă despre pocăinţa tâlharului în faţa lui Dumnezeu, medicul a luat năframa şi a înfăţişat-o împăratului zicând: „Măria Ta ! să proslăvim pe Dumnezeu: şi sub domnia ta s-a mântuit un tâlhar”, însă – conchide cu foarte multă chibzuinţă cel ce ne-a transmis această istorie – e mult mai bine să ne pregătim din vreme de moarte şi să preîntâmpinăm ceasul ei de spaimă cu pocăinţa noastră. Cu dreptate remarcă sfântul Ioan Scărarul că răul, prefăcut din obişnuinţă îndelungată în calitate (sufletească) se face de neîndreptat. „Obiceiul rău stăpâneşte ca un tiran autocrat, adesea şi asupra celor ce şi-au agonisit plânsul”.
Cuvânt despre moarte, Ignatie Briancianinov
Jurnal Spiritual
