Iisus Hristos a spus ucenicilor Săi: „Şi tată (părinte) să nu chemaţi (numiţi) voi pe pământ, că unul este Tatăl vostru cel din Ceruri” (Mat. 23, 9).
El însuşi nu s-a numit niciodată pe sine tată. Dimpotrivă, a făcut permanent referire la Tatăl, Cel care reprezenta pentru El autoritatea supremă. Pe ucenicii lui i-a învăţat să nu caute la El ci la Tatăl lui din ceruri, raportându-se la ei nu ca la copiii Lui, ci ca la nişte prieteni. „Voi prietenii mei sunteţi… De acum nu vă mai zic vouă slugi; că sluga nu ştie ce face Domnul său; ci vouă v-am zis prieteni; că toate câte am auzit de la Tatăl meu, am arătat vouă” (In. 15,14-15). 1
Domnul le-a dovedit în mod real că îi consideră prieteni, împărţind cu ei totul.
Nu i-a folosit niciodată ca pe nişte instrumente de execuţie ale voinţei Sale. El a randuit cu claritate natura relaţiilor dintre ei, atunci când le spune: „iar voi toţi fraţi sunteţi” (Mat. 23, 8).
Apostolii nu s-au numit pe sine părinţi, afară doar de cazul când, dincolo de a se considera ei pe înşişi un for superior sau un izvor de autoritate, au dorit să încurajeze, să întărească şi să mângâie. Doar Dumnezeu ca Tată (Părinte) este Cel ale cărui porunci toţi suntem datori să le împlinim. Paternitatea noastră în relaţie cu ceilalţi membri ai Bisericii nu constă în nimic altceva decât în slujirea lor şi în răspunderea prisositoare ce o aduce grija pentru ei, neînsemnând în nicio situaţie superioritate sau impunere.
Relaţia clerului cu restul membrilor Bisericii nu poate fi o relaţie de superioritate, impunere sau dependenţă, întrucât aceasta ar constitui o inacceptabilă deformare a învăţăturii lui Hristos, împiedicând creşterea şi maturizarea lor duhovnicească, ori chiar mai rău creşterea şi maturizarea clericilor înşişi. Relaţia clerului cu restul membrilor comunităţii bisericeşti, dincolo de răspunderea sporită presupusă de grija pentru ei, trebuie să se bazeze pe o cinstire reciprocă, ca de la frate la frate. «Toţi aşadar suntem fraţi, iar învăţătorul nostru Unul este ».
«Un conducător este extraordinar atunci când oamenii abia ştiu că există.
Nu este bine când oamenii i se supun, ridicându-l chiar în slăvi. Cea mai rea situaţie este când ajung să-l batjocorească. Un conducător bun este cel care vorbeşte puţin; când îşi încheie misiunea, cei conduşi au impresia că ei sunt cei care au făcut tot ce a realizat acela» ( Lao Tze).
Clerul azi, o privire din interior, tentaţii, impasuri, maladii şi remedii, părintele Filotheos Faros
Jurnal Spiritual
