Pronia e voința lui Dumnezeu în virtutea căreia toate existențele primesc conducerea potrivită. Dar dacă pronia este voința lui Dumnezeu, este necesar ca, potrivit dreptei rațiuni, toate câte se fac prin pronie să fie făcute în chipul cel mai bun și cel mai vrednic de Dumnezeu, în așa fel încât nu poate să se facă ceva mai bun. Este necesar ca același să fie și creator al existențelor, și proniator. Căci nu este nici potrivit, nici logic, ca altul să fie creatorul existențelor, și altul proniatorul. Dacă ar fi așa, ar urma negreșit ca amândoi să fie imperfecți: unul în a crea, altul în a purta de grijă. Prin urmare, Dumnezeu este și creator, și proniator. Iar puterea Lui creatoare, conservatoare și proniatoare, este voința Lui cea bună: „Toate câte a voit, Domnul a voit în cer și pe pământ”, iar „Voinței Lui nu i s-a împotrivit nimeni”. A voit să le facă pe toate, și s-au făcut; vrea ca lumea să se mențină, și se menține și se fac toate câte vrea.
Iar că Dumnezeu poartă bine de grijă oricine o va putea vedea în chipul cel mai drept din următoarea argumentare. Singur Dumnezeu este prin fire bun și înțelept. Așadar, pentru că este bun, poartă de grijă, căci cel care nu poartă de grijă nu este bun. Căci oamenii și cele neraționale în chip firesc poartă de grijă odraslelor lor; iar cel care nu poartă de grijă este hulit. Apoi, pentru că Dumnezeu este înțelept, poartă de grijă de existențe în chipul cel mai bun.
Observând acestea, trebuie să admirăm toate operele proniei, pe toate să le lăudăm, pe toate să le primim fără de cercetare, chiar dacă multora li se par nedrepte. Aceasta, pentru motivul că pronia lui Dumnezeu este incognoscibilă și incomprehensibilă, iar gândurile și faptele noastre și cele viitoare sunt cunoscute numai Lui. Când spun „toate”, înțeleg pe cele ce nu sunt în puterea noastră; căci cele care sunt în puterea noastră nu sunt de domeniul proniei, ci al liberului nostru arbitru.
Unele dintre acelea care sunt de domeniul proniei sunt prin bunăvoință, altele prin îngăduință. Prin bunăvoință sunt acelea care fără discuție sunt bune; iar prin îngăduință, în diferite moduri, căci de multe ori îngăduie ca și dreptul să cadă în nenorociri spre a arăta altora virtutea ascunsă în el, după cum este cazul lui Iov.
Dogmatica, Sfântul Ioan Damaschin
Jurnal Spiritual
