Purificarea – întâia fază a vieții spirituale, reflectată în arta bizantină

0
163
purificareÎntâia fază a vieții spirituale este purificarea. Nota ei diferențiatoare o constituie asprimea strădaniei codificate de ascetică. Asceza înseamnă exercițiu. Și nici un exercițiu, fie de natură corporală, fie de natură psihologică, nu e un scop în sine, ci un mijloc în vederea unui anume progres urmărit.

Când zicem asceză, imediat ne apare în minte imaginea stranie și adâncă a vreunuia dintre sfinții care ne-au impresionat mai mult în pictura bizantină a Bisericii noastre sau din admirabilele xilografii ce împodobesc vechile noastre cărți rituale. Arta ortodoxă, în ceea ce are ea mai particular și mai în afară de influențele apusene sau de curentele plastice moderne, este expresia covârșitoare a concepției ascetice, precum regimul monahal, care constituie o glorie a Bisericii răsăritene, e realizarea de fapt a aceleiași concepții.

Contemplând pictura bizantină unde figura omenească apare de obicei în stofele cu nenumărate cute ale veșmintelor, unde trupul subțiat se lungește într-o înălțime dincolo de proporțiile normale, cu brațele lungi și subțiri, cu fața în care obrajii se scofâlcesc în concavități umbrite, iar pomeții împung pielea întunecată cu ascuțimi unghiulare, cu fruntea adunată în cute încruntate între sprâncene, sub care ochii se adâncesc enorm în absorbirea unei viziuni de dincolo de lume, înțelegem fără multe explicații ce înseamnă această concepție ascetică.

Observăm de asemenea cadrul în care apare figura omenească, cu linia pământului înscrisă în spatele ei, care nu se ridică la un nivel mai sus de genunchi, și de unde începe fondul cerului, disproporționat de mare, pe care se proiectează statura sfântului zugrăvit și care domină astfel tabloul, sensul suprapământesc al acestei arte ni se revelează în toată solemna lui măreție.

Pictura bizantină nu iubește formele rotunde ale trupului ca arta Renașterii occidentale, bunăoară.

Rotunjimile dispar aici sub incisivitatea liniilor ascuțite în unghiuri și trase cu duritate, corpul întreg, absorbit în sus, se ridică de la pământ la cer, ascuns în cutele veșmintelor puternic colorate și adunat parcă în gravitatea ochilor fixați extatic în viziune. Atitudinea și gesturile sunt hieratice și încremenite într-o mișcare rituală, eternizată.

Violentând formele realității materiale, această artă modelează pe om nu după criteriilor naturalismului, ci după criteriul unic al spiritualismului în care își are geneza. Dacă ar fi să-i căutăm un corespondent între curentele ce străbat arta plastică modernă, unul singur se apropie de ea: expresionismul german.

Dacă naturalismul în plastică e mai mult o copie a naturii, pe care, luându-o ca model în redarea exactă a senzațiilor, a ajuns să se destrame în impresionismul difuz, expresionismul pornește de la principiul contrar, antinaturalist, abstract și metafizic, căruia caută să-i dea realitate formală în mod paradoxal, adică desfigurând formele naturale și utilizându-le sub imperiul unei idei lăuntrice.

Expresionismul abstractizează natura, construind arbitrar din elementele ei expresia adeseori bizară și caricaturală a unui fond lăuntric.

E arta unui fel de ascetism profan, foarte apropiat în concepția lui teoretică de arta noastră bizantină. Căci bizantinism înseamnă modelarea cu  neîndurată cruzime a materiei și adoptarea ei violentă la un ideal de viață lăuntrică sub imperiul spiritual.

Asceza creștină stă la baza acestei arte, care urmărește în linii și culori, adaptarea naturii și transfigurarea ei până la nivelul înalt al unei vieți suprapământești. Tendința morală a unei astfel de arte a refugiului din imperiul păcatului în lumina sfințitoare a virtuții. Acesta e însuși idealul ascezei ca metodă de purificare. Ea e violentarea sistematică și progresivă a trupului și a sufletului pentru a le face apte de sublimitatea contemplației.   

Sfințenia – Împlinirea umanului, Nichifor Crainic 

Jurnal Spiritual

V-ar mai putea interesa şi aceste articole

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here