Podul lui Dumnezeu

0
140
Pustnicul si Podul lui Dumnezeu Creaţia lui Dumnezeu păstrează în interiorul ei „urmele” pământeşti ale prezenţei Acestuia, aproape în fiecare creatură: în plante, în vietăţi, în pietrele ce nu vorbesc etc.
Aşa se întâmplă că, demult, tare demult, îşi avea sălaşul într-o peşteră de la marginea unei păduri, un pustnic. Oamenii de prin părţile locului îl credeau nebun. De altfel, toţi adevăraţii „nebuni” după Dumnezeu erau sfinţi încă de pe pământ, pentru faptele şi pentru ostenelile lor. Dar ei nu făceau decât ceea ce erau datori să facă (Lc.17,10).

Legenda spune cum că oamenii aceştia nu erau deloc credincioşi. Ei ziceau despre pustnicul din peşteră că ziua rămânea un bătrân alb de vreme, care se hrănea cu buruieni, cu fructe şi cu bureţi din pădure, petrecându-şi toată ziua în adâncul peşterii, neştiut de nimeni;  noaptea lua chipul unui tânăr chipeş, care îmbrăca haine călugăreşti, slujind toată noaptea la mănăstirea din apropiere. Gurile rele spuneau că pustnicul avea cu el tot timpul un toiag cu care făcea să dispară noaptea peştera în care stătea ziua. Mulţi voinici curajoşi s-au încumetat nopţi la rând să găsească peştera, dar nimeni nu o putea găsi niciodată noaptea. Mai mult, li se părea că o prăpastie adâncă nu-i lăsa să treacă spre locul unde bănuiau ei că trebuia să fie peştera.

În sătucul de lângă mănăstire, într-o căsuţă sărăcăcioasă, dar frumos îngrijită, trăia un fecior curat la suflet şi foarte credincios. Se numea Constantin.

Feciorul nostru se hotărî într-o zi să meargă la mănăstire şi să vorbească cu părintele duhovnic despre frământarea pe care o avea. Plecă dimineaţa devreme, când abia mijeau zorile şi…
– Binecuvântaţi, părinte, spuse Constantin, sărutându-i dreapta.
– Domnul, fiule, dar ce-i cu tine aşa cu noaptea-n cap? Ori te-a luat şi pe tine gândul să cauţi peştera unde sta pustnicul, noaptea? întrebă părintele, care tocmai descuia biserica.
Constantin tresări şi, după ce făcu trei mătănii mari la icoana Mântuitorului, se aşeză pe un scăunel din pronaosul bisericii.
-Nu vreau să caut peştera, părinte. Vreau să aflu misterul acestui loc. Vreau să aflu ceea ce nimeni nu poate afla, numai dacă mă ajuţi Sfinţia Ta…

Părintele oftă, mângâindu-şi barba albă:
-Cum să te ajut?
-Spune-mi cine e pustnicul! Vreau să ajung la el şi să-i vorbesc .De ce nu li se arată mereu oamenilor? De ce nu i se arată oricui? Ce fel de om e?
-În curând voi începe Sfânta Liturghie şi pe urmă vom mai vedea, îi răspunse părintele, intrând în Sfântul Altar.
Patruzeci de zile încheiate l-a amânat părintele pe Constantin. I-au spus de fiecare dată să vină a doua zi, devreme, la slujbă, dar cu condiţia să nu mănânce nimic până seara, iar seara să guste doar un colţ de pâine şi trei înghiţituri de apă, apoi, la rugăciunile lui obişnuite, să mai adauge doar atât: „Doamne, luminează-mi mintea şi mă miluieşte!” Şi lucrul cel mai important, să nu spună nimănui nimic din ceea ce face.

Cu fiecare zi ce trecea, Constantin se simţea mai puternic, şi fizic, în ciuda puţinei hrane pe care o mânca, dar şi sufleteşte, mai întărit la minte, mai liniştit şi mai înţelept.

Vecinii din sat l-au văzut mai retras în această perioadă şi au încercat să-l iscodească, dar Constantin ştia foarte bine ce vrea şi, mai ales, ştia că trebuie să asculte de duhovnicul său, prin care vorbea Dumnezeu şi de la care aştepta ajutorul pe care îl ceruse.
Chiar în cea de-a patruzecea zi, imediat după terminarea slujbei de dimineaţă, în timp ce Constantin se închina la icoane, înainte de a pleca acasă, părintele duhovnic îl chemă la el şi îi spuse:

-Fiule, au trecut patruzeci de zile de când ai venit la mine, cerându-mi să te ajut. Eu nu ştiu să te ajut altfel, decât cu rugăciunea şi cu sfatul meu de la Dumnezeu. Tu, însă, ai descoperit în tine puteri de neimaginat pe care ţi le dau rugăciunea, ascultarea, postul şi credinţa ta în puterea şi în ajutorul lui Dumnezeu. Tot ceea ce lumea vorbeşte sunt vorbe deşarte, dacă nu au credinţă în Cel de Sus. Alături de El ne vin în ajutor şi Maica Domnului şi sfinţii Lui. Aşa că, dragul meu, ca să fii lămurit de deşertăciunea lumii, dar şi de măreţia şi de puterea lui Dumnezeu, în toată această perioadă te-ai înarmat cu armele credinţei şi poţi cu binecuvântarea mea să mergi în pădure să te întâlneşti cu pustnicul bătrân. Dar nu uita! Ţine-te neîncetat de rugăciune!

-Adevărat? Exclamă, cuprins de o nespusă bucurie şi emoţie, feciorul nostru. Se simţea mai puternic şi mai fericit ca niciodată.

-Pleacă la drum după ce se lasă seara şi nu te teme căci, dacă ţii drumul, el te va duce direct la peşteră, iar când pleci de acolo, treci pe la mine să-mi spui cum a fost.
Părintele îi citi o rugăciune şi, dându-i binecuvântarea, îl lăsă să plece.

Drumul prin pădure fu extrem de uşor, dar Constantin tot nu putea înţelege de ce oamenii nu apelează la ajutorul lui Dumnezeu ca să poată trece cu uşurinţă peste toate greutăţile. Luat de gânduri, dar întorcându-se mereu la rugăciune, băiatul se trezi chiar în faţa intrării în peşteră. Constantin se închină şi păşi cu sfială înăuntru. Undeva, în adâncul peşterii, zări o luminiţă ce pâlpâia firav. Se apropie încet şi ochii îi dădură să vadă în lumina palidă a unui muc de lumânare, un bătrân îngenuncheat în faţa unei mici icoane a Maicii Domnului cu Pruncul Iisus.

-Te-am aşteptat, spuse bătrânul cu o voce scăzută, dar caldă, ridicându-se în picioare.
În faţa lui Constantin stătea acum un bătrân drept. Avea o înfăţişare blândă şi maiestuoasă, de al cărui har i se umplu sufletul. El se simţi atât de copleşit, încât nu putu scoate niciun cuvânt, ci se prăbuşi cu fruntea de pietrele reci, murmurând: „Doamne, minunat Eşti întru sfinţii Tăi!”
– Nu trebuia să se întâmple asta, dar am făcut voia Domnului. Nu sunt decât un bătrân neputincios şi păcătos. Nicodim, care s-a retras în această peşteră să se roage pentru sufletul său. Am fugit de lume pentru că lumea îmi aducea laude.

Pustnicul venit din Muntele Athos şi a construit mănăstirea Tismana.

Roagă-te pentru mine şi ceea ce vei vedea mâine să spui tuturor că Dumnezeu a făcut aceasta, în bunătatea Sa, pentru ca oamenii să poată merge pe unde poftesc. Pe mine de-acum n-o să mă mai vadă nimeni. Bătrânul oftă cu durere din adâncul sufletului. Parcă peştera îşi mai deschise o gură neagră prin care el trecu, păşind încet, sprijinit de toiagul său, ca şi cum nici n-ar fi fost acolo niciodată. Lumânarea se stinse şi ea. Constantin, buimăcit, abia văzu să iasă afară la lumina lunii, care-i călăuzi paşii spre ieşirea din pădurea întunecată. Nu mai avea nevoie de cuvinte; în sufletul său simţea că a aflat tot ceea ce voia să ştie.

A doua zi de dimineaţă, devreme, tot sătucul în care trăia Constantin era într-o continuă agitaţie. Toţi localnicii, de la mic şi până la cei mai în vârstă, se îndreptau în grabă spre pădure. Toţi priveau cu uimire la un pod uriaş, din stâncă calcaroasă. El se întindea dintre stânci, sprijinindu-şi un picior de pietre masive în partea opusă, în aşa fel încât să poată fi accesibil. Dar nimeni nu îndrăznea să meargă pe pod.

„Podul lui Dumnezeu”

Constantin alergă la părintele său, care îl îndemnă să facă ceea ce i-a spus pustnicul. După care alergă şi el către locul unde, peste noapte, Dumnezeu, la rugăciunea Sfântului Nicodim – căci el era pustnicul batran ce ctitorise mănăstirea Tismana şi se retrăsese apoi într-o peşteră – ridică un pod de stânci de o frumuseţe uimitoare. Ajuns acolo, plin de curaj şi de credinţă, Constantin păşi fără frică primul pe pod, strigând cât putu de tare:
– Acesta este „Podul lui Dumnezeu”. Căci numai El poate să facă pietrele să se mişte şi să clădească ce omul nu poate face.

Şi legenda spune mai departe că oamenii din sat au devenit mai buni. Si cu cât credeau mai mult în Dumnezeu şi în sfinţii Săi, cu atât primeau ajutor în nevoile lor. Iar „Podul lui Dumnezeu” este mărturia prezenţei puterii divine pe pământ şi a rugăciunii oricui se roagă cu smerenie, cu credinţă şi cu inimă curată.

Astăzi, această minunată formă naturală se află în comuna Ponoarele, lângă Baia de Aramă, din judeţul Mehedinţi, chiar în centrul localităţii, aproape de primărie, şi este unul dintre cele trei poduri naturale din lume, al doilea ca mărime din Europa, format din calcare, ca urmare a surpării tavanului unei peşteri.

Darul Maicii Domnului, legende creştine, Laura Chîlnicean

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here