Loreta PopaAveau bucuria să străbată mările şi oceanele lumii alături de Anton Lupan, Pierre Vaillant, Ismail, Gherasim, Ieremia, Haralamb, Mihu, Adnana şi Lăbuş în fiecare duminică dimineaţă.
Călătoria incredibilă, cu numeroase peripeţii şi primejdii, a echipajului “Speranţei” a înflăcărat imaginaţia multor generaţii şi demonstra, dacă mai era nevoie, că numai doar trainica şi frumoasa prietenie care îi lega i-a ajutat să treacă peste greutăţile inerente vieţii de lupi de mare încercaţi.
Regizorul Mircea Mureşan a rămas astfel definitiv în memoria cinefililor datorită acestui serial, dar creaţia sa reprezentativă este fără doar şi poate ecranizarea romanului „Răscoala“, al lui Liviu Rebreanu.
Nici „Baltagul“ nu rămâne mai prejos.A mai regizat „Ion, Blestemul pământului, blestemul iubirii”, „Horea”, „O lebădă iarna”, „Maria şi marea”, „A doua cădere a Constantinopolului”.
Sub masca pe care o aşază singur, de „dur, rezistent şi încăpăţânat”, se ascunde o personalitate din cele mai puternice. Atât de puternică încât confruntarea cu adversarul devine astfel inutilă.
De curând, a primit titlul de cetăţean de onoare al oraşului în care a venit pe lume, Sibiu, onoare pe care o păstrează într-un colţ de suflet cu bucurie.
Când aţi ales acest drum aţi fost încurajat sau nu? Când şi cum v-aţi dat seama că fără film nu se poate, că el vă reprezintă cu adevărat?
Nu avea cine să mă încurajeze pe acest drum necunoscut. L-am dibuit singur. La liceu ne era interzis să mergem la cinema. În ziua de 1 mai 1941, de sărbătoare, s-a dat intrare liberă la toate cinematografele din Sibiu.
Am intrat dimineaţa… şi n-am mai ieşit niciodată. Momentul decisiv care m-a determinat să îmbrăţişez această carieră a fost în urmă cu un secol. Când aveam aşa vreo 11 ani am văzut un film care se numeşte „Gunga Din“, după Kipling.
Acest film formidabil m-a impresionat atât de mult şi încă de pe vremea aceea am început să visez să fac filme. Aveam un tablou deasupra patului meu şi îmi închipuiam cum acolo se petrec nişte acţiuni, pe vremea aceea încă nu se inventase televiziunea. Poate că era prin alte locuri, dar la noi, la Răşinari nu ajunsese.
Pe atunci intram la cinematograf dimineaţa şi puteam să stau până seara. Nu era o problemă. Vedeai un film de câte ori voiai. Am văzut „Gunga Din“ de vreo şase ori. Acum câţiva ani am reuşit să fac o rost de o casetă cu acest film.
Aţi avut vreun model, vreun mentor?
Da, am avut un model în viaţă. Unul dintre marii regizori ai lumii, pe marele John Ford.
De-a lungul vieţii aţi avut parte de întâlniri neaşteptate, cu oameni cu O mare. Aţi legat prietenii ce şi astăzi sunt la fel de solide! Are oare prietenia vreun secret? Care este acesta?
Azi îmi permit să-mi însuşesc sintagma din întrebare „de-a lungul vieţii”… „lungi”… Aş adăuga. Misterul lungimii nu sunt în stare să-l descifrez.
E poate un simplu cadou al naturii, sau simplu noroc? Unii afirmă că şi „norocul” e fenomen dialectic pentru că e determinat de întâmplări… Atât de multe fapte se încrucişează, se determină între ele, unele pe altele.
Într-adevăr, am întâlnit mai mult sau mai puţin ocazional cohorte de oameni, cu O mare, în numeroase unghere ale micuţei noastre planete, risipită printre stele. Le păstrez imaginea afectivă, deşi cei mai mulţi au plecat spre alte tărâmuri. Nu cred că prietenia e un secret. E, de asemenea, un dar al vieţii…De la un Dumnezeu. Al nostru, al indienilor, al chinezilor, al arabilor, al evreilor. O cinstire reciprocă! Dacă îţi vine să spui sau ţi se spune: „Mă cinsteşti cu prietenia ta!” atunci ai împărtăşit cu cineva un minunat secret.Credeti că talentul se moşteneşte sau este un har pe care-l primim la venirea aici, pe pamant?Ştiu şi eu? Am văzut mulţi copii mai talentaţi decât părinţii, în aceeaşi artă sau îndeletnicire. Dar şi invers. Contează mult atmosfera şi influenţa din familie. De exemplu, părinţii mei au fost ţărani şi muncitori. Se duceau la câte un film. N-aveau cum transmite şi „moştenire”.
Spuneţi „har primit la venirea pe lume”. Cred că există. Dar se impune şi „ norocul” . Cineva să-l descopere şi să-l cultive. Pe urmă „chemarea”, „voinţa“, „energia”… munca enormă! Să luăm exemplu talentul fetiţelor de la gimnastică.
Dă artistul ceva lumii sau ia ceva de la ea?
Mai întâi ia, pe urmă dă ceva… Dacă are ce.
Cum ati descrie într-un cuvânt viaţa de regizor?
Grea!
Ce contează cu adevărat pentru un regizor?
Depinde la ce vă gândiţi. E o profesie, o artă dacă vreţi, atât de vastă, atât de „fără asemănare”cu altele, încât nu poate exista ceva care să nu conteze, din viaţă, din realitate, din cultură, din cunoaşterea profesioniştilor din universul cinematografiei, din toate cele. Inclusiv din mizeriile existenţei, din politică, scandaluri demimondene, din degradarea caracterelor şi a moralei.
Este o meserie dură, aşa îmi spuneaţi mai devreme. Ce v-a ajutat în momentele grele să vă ridicaţi din nou?
Prin adolescenţă am practicat şi boxul. Am primit pumni grei, am şi căzut, dar m-am ridicat întotdeauna. Şi în cinematografie a am primit lovituri grele, dar n-am căzut niciodată. Am rezistat cu îndărătnicie până la gongul final sunat în favoarea mea.
Oricât am vrea să visăm că lucrurile se vor întoarce în matca lor firească, realitatea spune altceva. Românii şi-au pierdut speranţa într-o viaţă mai bună. Mă gândesc că aţi adus o Speranţă în sufletele noastre cu serialul „Toate pânzele sus“, aţi dat un sens acelor vremuri. Dar oare, mai putem schimba ceva, noi, cei care trăim acum, aici?
Mi-e teamă de asemenea generalizare. Sper în creşterea spre înţelepciune a generaţiei care urmează acum, după aceasta prezentă, prima de după o „revoluţie” dezamăgitoare. Cât despre Speranţă…
Când ne-am propus, prin 1974-1975, cu redacţia de cinema a TVR, realizarea unui serial după o „carte frumoasă, cinste cui a scris-o”, de Radu Tudoran, atât de populară printre cititorii tineri – pe atunci se citea – nu puteam gândi altfel decât film.
Film de cinema, realizat după toate normele estetice şi tehnologice cinematografice.
Un film lung de 12×52 minute. Cu scenariu-adaptare elaborat cu migală, cu decupaj riguros, cu filmare pe peliculă de 35 mm, cu un operator strălucit, regretatul Nicu Stan, cu decoruri exterioare şi interioare construite pe platou, până la ultimul detaliu.
Aţi amintit de „Speranţa”, corabia cu pânze, goeletă de 60 tdw, ei bine, am găsit o epavă de pescador costier, la fier vechi, am recuperat corpul şi am amenajat după vechi stampe suprastructura, cu două catarge, două pânze întinse, trei focuri, punte de comandă, timonă, busolă, ancore.
Pentru siguranţa ieşirilor pe mare, la minimum 20 de kilometri, pentru a dispărea orizontul, s-a pus şi un motor de tractor. Azi, ar fi mult mai simplu, dar pe atunci aşa stăteau lucrurile.
S-au proiectat atunci zeci şi zeci de reconstituiri fastuoase, potrivite sfârşitului de secol XIX: Sulina, Port Said, Istanbul, Pireu, Marsilia, porturi din America de Sud, Ţara de Foc pe „platoul” din portul Constanţa.
Vă mai amintiţi de cea dintâi difuzare a serialului? Când a avut ea loc? Eu cel puţin îmi amintesc doar bucuria cu care aşteptam duminica, doar ca să urmăresc serialul.
Pot să cânt muzica din film chiar dacă m-ar lua cineva pe nepregătite. Aşa ceva nu se uită. Aţi avut un noroc extraordinar să conduceţi aşa o echipă de oameni speciali.
Şi ecranizarea după „Baltagul” de Mihail Sadoveanu a avut un mare răsunet. Ştiu că au fost câteva obstacole la filmări, dar aţi reuşit să le depăşiţi.Aceasta a fost atât de fascinată de personaj şi de ţara noastră, de portul popular şi de obiceiuri, încât, în vremea filmărilor, umbla îmbrăcată numai în costum popular, iar de cele mai multe ori ţăranii din piaţă o confundau adesea cu o femeie din zonă.
Ce cuvinte descriu ceea ce faceţi acum?
Cum vă definiţi ca persoană? Aţi schimba ceva la viaţa dumneavoastă?Cum mă definesc ca persoană? Cred că sunt un dur. Serios. Sunt rezistent şi încăpăţânat şi îmi duc planurile până la capăt. Uneori, când nu reuşesc, o iau din nou de la capăt.
Dacă ar fi să schimb ceva în viaţa mea, acum aş vrea să fiu o locomotivă cu aburi, ca să trag după mine foarte multă lume. La vârsta mea se fac planuri mai puţine, din ce în ce mai puţine. Eu îmi fac mereu planuri din cuţite şi pahare.
Ce n-aţi putea face niciodată?
N-aş putea face multe lucruri. N-aş putea să urăsc până la a distruge pe cineva. N-aş putea să nu iubesc copiii. N-aş putea să mă despart de cinematograf.
Astăzi mulţi se jenează să afirme că-şi iubesc ţara, pământul pe care şi din care s-au născut, dar undeva, înlăuntrul lor, ştiu cu toţii ce simt când se gândesc la acesta. Ce înseamnă pământul românesc pentru dumneavoastră?
Partea a doua a primei fraze mi se pare potrivită şi mie. Deşi am colindat lumea, nu mi-a trecut prin minte, nici o clipă, să părăsesc România. Pământul românesc? Este cel în care voi rămâne.
