Studiile privind relaţiile părinţi-copii fundamentate pe teorii psihanalitice sau comportamentaliste au încercat să deceleze anumite criterii în funcţie de care să poată fi analizată interacţiunea membrilor în familia nucleară.
Tipurile de interacţiune părinţi-copii se pot clasifica în funcţie de două mari criterii: relaţia autoritate-liberalism (constrângere-permisivitate) şi relaţia dragoste-ostilitate (ataşament-respingere).
Observaţii asupra familiilor în condiţiile naturale de desfăşurare a vieţii, dar şi observaţii de laborator structurate, având drept obiectiv relaţia părinţi-copii realizate pe o populaţie de părinţi cu copii preşcolari, au arătat că două dimensiuni sunt prevalente în comportamentul părinţilor, şi anume, dimensiunea controlului sau al cerinţelor şi responsivitatea.
Comportamentul părinţilor din perspectiva controlului se descrie într-un interval de reacţii, de la fixarea unor standarde înalte, la care se cere copiilor să răspundă, până la expectanţe foarte mici. În consecinţa standardelor înalte, părinţii inhibă şi redirecţionează comportamentul copiilor, iar în consecinţa expectanţelor reduse, inhibarea comportamentului, sau redirecţionarea, se petrece foarte rar.
A doua dimensiune este responsivitatea sau centrarea pe copil. Unii părinţi sunt foarte toleranţi cu copiii lor şi responsivi. Ei se angajează frecvent în discuţii deschise şi comunicarea este bazată pe schimburi reale. Alţii sunt distanţi şi neresponsivi la iniţiativele sociale ale copiilor.
Aceste două dimensiuni caracterizează calitatea şi tipul de socializare realizată în familie. Din combinaţia controlului şi responsivităţii reies 4 tipuri de părinţi:
- autoritari caracterizaţi de fermitate constantă,
- autoritari cu solicitarea supunerii necondiţionate,
- permisivi şi
- indiferenţi;
Părinţii autoritari caracterizaţi de fermitate sunt cei care dezvoltă la copiii lor bune competenţe cognitive, pe când celelalte trei par să nu fie atât de optime din punctul de vedere al dezvoltării cognitive a copiilor.
Părinţii autoritari caracterizaţi de fermitate fixau expectanţe foarte înalte copiilor lor, dar întăreau comportamentele pozitive ale copiilor şi penalizau lipsa de obedienţă dacă era necesar. S-a constatat că relaţia de acest tip cu copiii dezvoltă la aceştia nevoia de a răspunde cerinţelor părinţilor, sunt preponderent într-o dispoziţie pozitivă, sunt încrezători în forţele proprii şi dau dovadă de autocontrol, reuşind cu succes să-şi controleze comportamentele ce conduceau la dezaprobarea părinţilor.
Părinţii autoritari care solicitau supunere necondiţionată sunt solicitanţi, cer foarte mult de la copiii lor, dar ei valorizează puternic, în primul rând, conformismul copiilor şi obedienţa. Aceasta îi face neresponsivi faţă de copiii lor, ba chiar rejectivi când copiii exprimă opinii ce vin în contradictoriu cu ale lor. În consecinţă, apare lipsa de comunicare între părinţi şi copii. Părinţii de acest tip recurg la pedeapsă şi măsuri în forţă pentru a înfrânge voinţa copilului. Copiii acestor părinţi par să fie anxioşi şi nesiguri când interacţionează cu grupul de vârstă şi arată o tendinţă de a reacţiona ostil când sunt frustraţi. Fetele au arătat o dependenţă, o lipsă a interesului de explorare şi o lipsă a motivaţiei în realizarea de noi achiziţii. Băieţii au arătat înaltă rată a ostilităţii şi mâniei, comportament ce nu a fost găsit la fete.
Părinţii permisivi sunt grijulii, comunicativi şi toleranţi, dar ei evită impunerea autorităţii sau impunerea oricărui tip de control. Ei sunt foarte toleranţi şi permit copiilor să-şi urmeze aproape toate deciziile proprii. Aceşti copii sunt cei care merg la culcare atunci când doresc, urmăresc programele de televiziune fără limite precise, nu sunt obligaţi să înveţe bunele maniere sau să fie responsabili pentru unele sarcini casnice. Comportamentul acestor copii era mai degrabă refractar şi exploziv când erau solicitaţi pentru o sarcină ce intra în conflict cu dorinţele lor curente. Aceşti copii au arătat imaturitate, un interes scăzut pentru activităţile şcolare, dependenţă faţă de părinţi şi solicită sprijin permanent din partea părinţilor comparativ cu copiii ai căror părinţi exercită mai mult control asupra lor.
Părinţii indiferenţi sunt cei ce dezvoltă un comportament indiferent, combinat cu unul rejectiv. Părinţii indiferenţi sunt slab ataşaţi de rolul lor parental. Deseori, acesti părinţi sunt copleşiţi de multe probleme zilnice şi în viaţa lor sunt multipli factori de stres, motiv pentru care ei au timp şi energie redusă pentru a o împărţi cu copiii lor. Ca rezultat, ei fac faţă cerinţelor de părinte prin ţinerea copilului la distanţă şi sunt orientaţi spre a evita orice inconvenient. Ei pot să răspundă cerinţelor imediate ale copiilor pentru hrană şi obiecte uşor accesibile, dar atunci când ar fi necesar un efort ce implică scopuri pe termen lung, cum ar fi stabilirea şi întărirea regulilor cu privire la temele pentru acasă sau stabilirea standardelor comportamentului social acceptabil, părinţii indiferenţi sunt neconvingători în încercarea lor de a face copiii să se conformeze cerinţelor.
În extremă, acest comportament parental poate ajunge la parametrii neglijării; în special atunci când se manifestă de timpuriu în viaţa copilului, poate conduce la tulburări în foarte multe aspecte ale dezvoltării.
În concluzie, cercetările lui Baumrind prezintă un argument serios împotriva permisivităţii, care era, informal, cea mai extinsă practică în perioada în care funcţionau recomandările doctorului Benjamin Spock. Cercetarea aceasta sugerează că pledarea pentru permisivitate este bazată pe un număr de false presupuneri. Aceste presupuneri se referă la faptul că urecheala sau alte forme de pedeapsă sunt fără îndoială rele şi dragostea necondiţionată este bună.
Cercetările lui Baumrind arată că pedeapsa este eficientă şi nu creează o ruptură în legăturile de ataşament între părinţi şi copii, ci aceasta este o corecţie justificată aplicată de un părinte iubitor. Dragostea necondiţionată este probabil să conducă spre o dezvoltare a unui comportament egoist şi neplăcut; tot aici se arată că nu sunt date suficiente care să susţină credinţa că elemente de educare a copilului, cum ar fi antrenamentul pentru folosirea toaletei sau insistarea pentru un program regulat al meselor, sunt nerecomandabile.
Pe cealaltă axă, respectiv dragoste-ostilitate (ataşament-respingere), putem identifica mai multe dimensiuni de analiză:
- gradul de angajare a părinţilor în activităţile copiilor;
- sprijinul acordat copiilor,
- timpul alocat pentru educaţie,
- receptivitate la problemele tinerei generaţii,
- stările emoţionale raportate la nevoile copiilor
Dragostea sau ostilitatea faţă de copil poate fi asimilată acceptării sau respingerii copilului. Acestea sunt alte două importante criterii de analiză a raporturilor părinţi-copii. Neacceptarea copilului conduce la dezvoltarea unor comportamente agresive la acesta, copilul este necomunicativ, este singuratic, stările emoţionale sunt fragile.
Copilul acceptat este caracterizat de un nivel înalt al aspiraţiilor, de abilitatea de a înfrunta dificultăţile, are putere de concentrare şi focalizare pe activitate şi demonstrează autonomie în organizarea activităţilor.
Un studiu cunoscut asupra relaţiilor părinţi-copii, realizat în 1978, de Mc Clelland şi colaboratorii săi au reluat studiile lui Sears, selectând78 de subiecţi din studiul original al lui Sears, subiecţi care erau copii la momentul primului studiu şi care acum aveau peste 30 de ani.
Aceşti subiecţi au fost intervievaţi în profunzime şi 47 dintre ei au fost testaţi în condiţii clinice. Concluzia lui McClelland infirmă ipoteze precum cum că durata alăptării, antrenamentul pentru control sfincteral, stricteţea programului de activitate al copilului sau oricare alt lucru de acest fel sunt relevante pentru dezvoltarea comportamentului ulterior ca adult al copilului. Pe de altă parte, tot acest studiu a arătat că cea mai importantă „variabilă” legată de creşterea copiilor este dragostea arătată acestora. Studii interculturale realizate de Kagan (1978), încercând să arate dacă dragostea părinţilor pentru copii este o variabilă esenţială pentru practicile de creştere şi îngrijire a copilului, au ajuns la concluzia că istoria relaţiilor părinţi-copii, pe de o parte, şi practicile de îngrijire tipice pentru culturi diferite de pe mapamond, pe de altă parte, nu arată cu certitudine că dragostea arătată copilului este cea care face diferenţa. Kagan face însă diferenţa între ideea dragostei necondiţionate oferite copilului şi dragostea intrinsecă drept bază a comportamentului parental el, poate ajunge să-şi piardă înţelesul. Ea nu oferă copilului o idee fermă cu privire la comportamentele corecte şi dezirabile social. Dragostea necondiţionată, cea oferită fără repere, concluzionează el, poate ajunge să-şi piardă înţelesul. Ea nu oferă copilului o idee fermă cu privire la comportamentele corecte şi dezirabile social.
Concluzia este că ataşamentul pentru copil este o variabilă importantă şi determină în mare măsură părintele să adecveze corect practicile de creştere, oricare ar fi acelea.
Extras din “Familia de la A … la Z” , Mitrofan I., Mitrofan N., (1991) Edit. Ştiinţifică, Bucureşti
