Evreii, musulmanii şi creştinii … trei expresii ale aceluiaşi monoteism, ce se fac auzite în istorie ca glasurile cele mai autentice şi străvechi, cele mai cutezătoare şi mai sigure. De ce nu ar fi aşadar posibil ca numele aceluiaşi Dumnezeu, în loc să genereze opoziţii ireconciliabile, să ducă la respect reciproc, la înţelegere şi coexistenţă paşnică? Oare invocarea aceluiaşi Dumnezeu, a aceluiaşi Tată, în loc să aducă un prejudiciu dezbaterilor teologice, nu ar trebui să ne ajute să descoperim ceea ce este atât de evident, şi totuşi atât de greu de acceptat – că fiind cu toţii fiii aceluiaşi Tată, suntem prin urmare fraţi? (Papa Paul al Vl-lea, La Croix, 11 august 1970)
În ziua de joi, 2 aprilie 1970, a avut loc la Geneva o mare manifestaţie religioasă. În cadrul celei de-a doua Conferinţe a Asociaţiei Religiilor Unite, reprezentanţii a zece mari religii au fost invitaţi să se întrunească în Catedrala Sfântul Petru. Această „rugăciune comună” se baza pe următorul argument: „Credincioşii tuturor acestor religii au fost invitaţi să intre în comuniune, închinăndu-se împreună aceluiaşi Dumnezeu”. Să vedem acum dacă această afirmaţie este justificată, din perspectiva Sfintei Scripturi.
Pentru ca lucrurile să fie mai uşor de înţeles, ne vom limita discuţia la cele trei religii care şi-au succedat înistorie, în această ordine: iudaismul, creştinismul şi islamismul. Toate aceste trei religii se revendică, de fapt, de la o origine comună, de la închinarea la Dumnezeul lui Avra am. Astfel, în opinia multora, de vreme ce cu toţii suntem urmaşi ai lui Avraam (evreii şi musulmanii după trup, iar creştinii în duh), atunci cu toţii îl avem ca Dumnezeu pe Dumnezeul lui Avraam şi toate cele trei religii se închină (fiecare în felul său, desigur) aceluiaşi Dumnezeu. Iar acest unul şi acelaşi Dumnezeu constituie, într-un mod oarecare, temeiul nostru de unire şi de „înţelegere reciprocă”, fapt care ne îndeamnă la o „relaţie frăţească” – după cum sublinia Marele Rabin, dr. Şafran, parafrazând cuvintele psalmului: „Ce este mai bun şi mai frumos, decât a vedea fraţii adunaţi laolaltă…”.
Din această perspectivă, este evident că Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, Fiul Cel din veşnicie împreună cu Tatăl Cel mai înainte de veci, ca şi întruparea, şi Crucea Sa, şi învierea Sa preaslăvită şi cea de a Doua şi înfricoşată a Sa Venire – toate devin nişte detalii secundare, care nune pot împiedica să „ne înfrăţim” cu aceia care îl consideră un „simplu profet” (potrivit Coranului) sau „fiul desfrâna, tei” (după anumite tradiţii talmudice)! Iisus din Nazaret și Mahomed sunt prin urmare aduşi la acelaşi nivel. Nu știu ce creştin, demn de acest nume, ar putea accepta lcrul acesta în conştiinţa sa.
S-ar putea argumenta că aceste trei religii, lăsând la o parte trecutul, ar putea cădea de acord că Iisus Hristos este o persoană extraordinară, cu totul excepţională, şi că El a fost trimis pe pământ de Dumnezeu. Dar pentru noi creştinii, dacă Iisus Hristos nu este însuşi Dumnezeu, El nu poate fi considerat drept un „profet” sau un „trimis al lui Dumnezeu”, ci doar un impostor iară seamăn, care „s-a făcut pe sine Fiu al lui Dumnezeu”, adică egalul lui Dumnezeu (Marcu 14, 61-62). Potrivit acestei soluţii ecumenice la nivel supra-confesional, Dumnezeul Cel în Treime închinat al creştinilor nu s-ar deosebi de unicul Dumnezeu al iudaismului şi islamismului, al vechii erezii sabeliene, al antitrinitarismului modem, sau al anumitor secte iluministe. Nu ar mai fi Trei Persoane şi o singură Dumnezeire, ci o singură Persoană, neschimbătoare după unii, sau care îşi schimbă succesiv „măştile” (Tatăl-Fiul-Duhul) după alţii! Şi, cu toate acestea, se susţine că este vorba de „acelaşi Dumnezeu‘’.
Aici, s-ar putea aduce următoarea obiecţie naivă: „Dar aceste religii au un punct comun: toate trei îl mărturisesc pe Dumnezeu-Tatăll” însă, potrivit Sfintei Tradiţii ortodoxe, aceasta este o absurditate. Noi mărturisim astfel: „Slavă Sfintei, celei deofiinţă, de-viaţă-facătoarei şi nedespărţitei Treimi”. Cum L-am putea despărţi pe Tatăl de Fiul, când Iisus Hristos spune: Eu şi Tatăl una suntem (loan 10, 30), iar Sfântul loan Apostolul, Evanghelistul şi teologul, Apostolul Iubirii, afirmă clar: Oricine-L tăgăduieşte pe Fiul nu-L are nici pe Tatăl (I loan 2, 23)?
Şi chiar dacă toate cele trei religii îl numesc pe Dumnezeu, Tată: Al cui Tată este El cu adevărat? Pentru evrei şi pentru musulmani, el este Tatăl tuturor oamenilor, în planul creaţiei, al facerii, pe când pentru noi creștinii, El este, înainte de toate, mai-nainte de întemeierea lumii, (Ioan 17, 24), Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos (Efeseni, 1, 3), şi prin Hrislos este și Tatăl nostru, prin înfiiere (Efeseni 1, 4-5), în planul mântuirii. Ce asemănare poate fi, atunci, între paternitatea dumnezeiască din creștinism și din cea din celelalte religii? (Pr. Basile Sakkas La Foi Transmise, 5 aprilie 1970)
„Ortodoxia și Religia Viitorului”, Serafim Rose
Jurnal Spiritual
