România de mâine

0
317

personalitateaRomânia de mâine

Personalitatea este ceva extrem de greu de definit. Sunt oameni care-şi fac o misiune de viaţă din a-şi descoperi propria persoană. Misionari, dacă s-ar putea spune aşa. Oameni care decid să cheltuiască tot ce au agonisit în pseudo-viaţa lor predecesoare, până în punctul în care au realizat că s-au minţit singuri prin iluzii autosugerate.

Sau mai sunt oameni care, de la vârste fragede, conştientizează existenţa şi importanţa acestei misiuni şi o prioritizează înainte să apuce să se afunde într-o viaţă ce nu le aparţine.

Categoria din urmă este cea care va lăsa o amprenta asupra lumii într-un fel sau altul.

Cu riscul de a părea arogantă, am să vă spun că întotdeauna am simţit că am un soi de chemare, o voce lăuntrică ce-mi spune că fac parte din cea de-a doua categorie descrisă, categoria de oameni cărora nu le este frică să aibă vise aproape ireale, ce par ca nişte ţeluri imposibil de atins.

Tradiţionalismul ne împinge către viitoruri prestabilite şi potenţialuri neîndeplinite.

Bineînţeles, această afirmaţie nu mai este valabilă dacă este vorba de ceva ce vă place, de o alegere intenţionată, dar eu vorbesc despre confuzia care împinge oamenii către o decizie sigură, de care ştiu că va da rezultate, având exemple vii în parinţi, despre ceea ce împiedică oamenii să-şi asume un risc care le-ar putea rescrie vieţile.

Ştiu că sunt visătoare şi ştiu că unii cred că e nesănătos, dar de aceea rareori mă încred în opinia publică. Prefer să gândesc pentru mine şi nu să adopt ideologiile altora. Îmi place să cred că viaţa e ca un puzzle imens, care ne testează limitele şi inteligenţa şi adeseori ne aduce în pragul renunţării, dar dacă nu o facem, la sfârşit, rezultatul e impresionant, aproape copleşitor.

Ne dă ceva din care să ne hrănim ambiţiile, minţile, sufletele şi puterea de a continua, de a rămâne „în competiţie”.

Aşadar, în opinia mea, nu există altă opţiune decât să ne aruncăm în acest abis încântător şi fascinant care este viaţa, în neştiinţă, neprevăzut şi surescitare. Chiar dacă frica este un sentiment ce ne acaparează –frica mea personală fiind aceea de a rămâne la facultate în România pentru ca-mi lasă impresia că nu voi mai face nimic cu viitorul şi viaţa mea, tot ea este cea care ne obligă, măcar din necesitate să ne autodepăşim.

Sau o să aşteptam mereu lucruri care s-ar putea să nu se întâmple niciodată?

Articol editat de Raluca Cristudor

 

V-ar putea interesa şi aceste articole