Dunărea, Marea, Carpaţii şi Prutul — iată cele patru hotare care-ngrădesc pământul țării România. Am fost trăit, pe vremuri, în graniţe mai largi. S-au fost învârtit, pe vremuri, paloşele sclipitoare ale Voievozilor noştri şi peste Carpaţi şi peste Prut. În România s-au vărsat încoace înecuri de potop; neamuri pe neamuri s-au împins — noroade, ce nu le mai încăpea lumea; au curs mereu peste noi şi-a trebuit — ca să putem trăi — să ne mai strângem țara, și de la miazănoapte și de la răsărit.
Vijelii cumplite-au trecut peste noi
Aduşi în Dacia de împăratul Traian, rămaşi aici, în urma celei mai vajnice lupte ce-au văzut timpurile vechi, am păstrat în sângele nostru vitejia acelor două popoare mari din care ne tragem, şi nu o dată, în zbuciumul atâtor veacuri, ne-am arătat urmaşii vrednici şi ai legionarilor biruitori, care au vânzolit lumea şi-au abătut codrii, ca să răzbată în cetatea lui Decebal, şi ai uriaşilor învinşi, care — nemaiputându-se apăra — şi-au dat o moarte așa de măreaţă și de tragică în flăcările Sarmisegetuzei. De-atunci au trecut aproape două mii de ani. Multe războaie am avut şi multe nenorociri ne-au călcat în vremea asta, pe teritoriul a ceea ce se cheamă astăzi România. Vijelii cumplite-au trecut peste noi, la toate-am ţinut piept, şi nu ne-am dat, ş-aici am stat. Ca trestia ne-am îndoit sub vânt, dar nu ne-am rupt.
Şi-am rămas stăpâni pe moşioara noastră. Ştie numai bunul Dumnezeu cu cât sânge ne-am plătit noi pământul acesta. Pământul acesta scump tuturor românilor; scump pentru frumusețile şi bogățiile lui, scump pentru faptele măreţe şi înălţătoare care s-au petrecut pe el.
Odihnească-n pace gloriosul Ștefan! N-au fost spuse în deșert cuvintele mândre și-nțelepte pe care ni le-a lăsat cu limbă de moarte: “Dacă duşmanul vostru ar cere legăminte ruşinoase de la voi, atunci mai bine muriţi prin sabia lui decât să fiţi privitori împilării şi ticăloşiei ţării voastre. Domnul părinţilor voştri, însă, se va îndura de lacrimile slugilor sale. El va ridica dintre voi pe cineva carele va așeza iarăşi pe urmaşii voştri în voinicia şi puterea de mai înainte”.
România de mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare.
Din straşina munţilor ce-nalţă marginea ţării de la Severin până la Dorohoi, râuri frumoase, dătătoare de viaţă; nenumărate pâraie se despletesc, în cărări de argint, peste-ntinsele şesuri ale Valahiei şi printre dealurile blânde ale Moldovii. Singură câmpia Ialomiţei s-aşterne tăcută, netedă, uscată — vast ostrov însetat, în mijlocul atâtor ape ce-mpodobesc pământul României. Doarme sub şuierul vânturilor deşertul larg, nemărginit al Bărăganului. De mii de ani visează râuri limpezi şi lacuri sclipitoare. In zilele senine de vară visu-i se răsfrânge-n undele aerului şi-ngână peste lanurile şi bălăriile uscate ale pustiului acele ape vrăjite, amăgitoare ale “mirajelor”, aşa de frumos numite de popor “apa morţilor”.
Călătorii străini care-au străbătut văile României pe drumuri hrintuite, în căruţele de poştă de-acum patruzeci de ani, cu greu ar mai cunoaşte astăzi locurile pe unde-au umblat. Li s-ar părea că altă ţară s-a pus între Carpaţi şi Mare. Şi-ntr-adevăr, o ţară nouă s-a ridicat de-atunci în răsăritul Europei. Moşia lui Mircea şi-a lui Ștefan, libera şi mândra Românie de azi nemaicrescând în lături, a trebuit să crească-n sus. Ea saltă zi cu zi — o saltă puterea tinereţii şi setea de lumină! Din hotar în hotar, în lung şi-n lat, o prind acum, ca-ntr-o reţea, şosele netede, pietruite, şi linii ferate, înşirând pe firele lor oraşele-nfloritoare şi sutele de fabrici ce scot la lumină bogăţiile ţării.
Ridica palat lângă palat, pe unde-şi păştea odinioară turmele legendarul Bucur
Astăzi, capitala noastră, care-a stat pitită prin munţi atâtea veacuri, sporeşte — sigură şi puternică — în mijlocul câmpiei dunărene. Ridica palat lângă palat, pe unde-şi păştea odinioară turmele legendarul Bucur. Şi largi îşi deschid acum porţile altarele luminii; treptat poporul se înviorează, se deşteaptă, la o viaţă de pace şi de muncă roditoare.
În faţa scundelor şi sărăcăcioaselor chilii, unde-acum optzeci de ani dascălul Lazăr punea în mâna copiilor cea dintâi carte românească, se-nalţă falnic palatul universităţii, iar pe locul acela sfânt s-au aşezat trei statui: Eliade, Mihai Viteazu, Gheorghe Lazar — poetul, eroul şi apostolul.
”România pitorească”, Alexandru Vlahuță
Jurnal Spiritual
